Cât de departe este România rurală de lumea civilizată. Viaţa oamenilor din Pârlita, satul cu bordeie de lut, fără curent electric sau locuri de muncă

Un sat din judeţul Botoşani, numit Pârlita, este un pol al sărăciei extreme din zona rurală a României. Mulţi dintre localnici trăiesc în bordeie de lut, fără garduri şi curent electric, iar mâncarea o gătesc la cuptoare din lut în bătătură. La Pârlita nu există locuri de muncă, oamenii trăiesc de pe azi pe mâine şi singura şansă este plecarea în străinătate, scrie ziarul Adevarul.

La aproximativ 23 de kilometri de municipiul Botoşani, în comuna Băluşeni, aruncat chiar în mijlocul câmpiei arse de soare se află un cătun al bordeielor şi al sărăciei, un adevărat capăt al lumii la care se ajunge doar pe un singur drum neasfaltat şi plin de grop. Cătunul are şi un nume predestinat. Oamenii locului îi spun Pârlita. Aşa s-a numit şi în actele oficiale timp de opt decenii, până când la sfârşitul anilor 90, primăria comunei a schimbat numele satului în Băluşenii Noi.

Pentru cei 500 de locuitori ai cătunului Pârlita a fost un fapt insignifiant. S-a schimbat doar plăcuţa de la intrarea în sat, sărăcia, mizeria, foamea şi lipsa de perspectivă au rămas neschimbate. Elena Plugaru, o femeie de aproape 90 de ani, fiica unuia dintre întemeietorii acestui cătun, spune că oamenii din Pârlita au fost săracii lipiţi pământului de când se ştiu.

”La Pârlita numai cu sărăcia s-au luptat oamenii. De când a fost făcut satul şi până acum. Dar nu orice fel de sărăcie. Sărăcie lucie. Aici când este secetă oamenii ştiu ce este foamea. De când se ştiu, le este foame şi le este greu.”, spune bătrâna.

Ţinutul bordeielor de lut

Către satul Pârlita nu există decât un singur drum. Şi acela mai mult pentru căruţe decât pentru orice alt vechicol. Nicio o altă cale de acces nu leagă cătunul de alte localităţi. Este pur şi simplu, un capăt de drum abandonat în mijlocul câmpiei. Uliţele satului sunt desfundate şi pline de şanţuri adânci, pe marginea cărora se strecoară sătenii. Izbitoare pentru orice trecător este imaginea bordeielor din Pârlita. Sunt căsuţe lutuite pe bârne de lemn, joase şi cu două camere. Nu au nici garduri iar mâncare se găteşte la cuptoare din lut în curte.

”Cu ce să ne facem gard. Nu avem cu ce. Mi-a murit bărbatul şi am rămas aşa. Casa cade, se răscheşte. Nu are cine să mi-o facă. Este greu. Am pensie de 500 de lei”, spune Lucica Vlădeanu, o femeie în vârstă din Pârlita. Bordeiele lipite cu lut nu au utilităţi. Adică nici măcar curent electric. De apă curentă şi canalizare nici nu poate fi vorba.

”Nu avem curent. Ne descurcăm cu lumânarea şi cu candela. Nici măcar gaz pentru lampă nu mai este”, spune femeia. Tot în bordei, în vârful unui dâmb, stă şi Maria Lupu. Are numai două camere şi trăieşte de pe azi pe mâine. Nu are curent şi găteşte ca mulţi alţi săteni din Pârlita la cuptorul de lut din faţa casei.

”I-au schimbat ei numele dar tot Pârlita este. Sunte săraci ca vai de lume. Nu este piatră, lemn nu. Lipim şi ridicăm case cu ce avem, cu lut. Scurmăm pământul. Ce putem face. Nu am curent deloc şi la spate casa s-a dus la vale. Am puse cum am putut nişte pari că vine peste mine”, spune femeia. De altfel la Pârlita oamenii trăiesc în bordeie şi în 2018 ca acum aproape 100 de ani. ”Pârlita s-a făcut după împroprietărire. Au venit câţiva ţărani au luat pământ şi au făcut nişte bordeie. Şi au luat foc acele bordeie şi de acolo i-a spus la început Pârlita”, spune Elena Plugaru.

”Când vine iarna, parcă vine moartea”

În bordeiele de lut, fără garduri şi curent electric bântuie sărăcia, foametea şi lipsa de perspectivă. În acest cătun nu există locuri de muncă. Oamenii efectiv supravieţuiesc cultivându-şi micile ogoare. Doar ca să aibă ce mânca. ”Nu sunt locuri de muncă aici. Aici doar trăieşti de pe o zi pe alta. Încerci să creşti ceva să vinzi la iarmaroc, un iepure, un ied, un porumbel, ceva să poţi trăi. Aici trebuie să munceşti ca să ai ce pune pe masă. Dacă plouă şi dă rod,mănânci, dacă nu plouă, înduri de foame. Sunt oameni cu pensii de 500 de lei, cu ce să-şi repare casele, ce să facă? Este sărăcie şi lumea este necăjită. Ăştia mai bătrâni mai trăiesc din agricultură”, spune Ioan Plugariu, un bărbat de aproximativ 50 de ani din Pârlita. Atunci când îi încolţeşte foamea şi sărăcia este prea cruntă, oamenii pleacă la muncă cu ziua prin alte sate.

Doar să aibă ce pune pe masă. Nea Ilie, s-a întors acasă cu două pungi de paste pe care vrea să le fiarbă pentru a-şi hrăni soţia bolnavă. Are aproape 60 de ani dar munceşte cu ziua pe unde apucă. ”La mine baba îi bolnavă, de unde să iau un ban? Că nu am de unde. Merg cu ziua cât mă mai ţin puterile. Faci treabă ca să mănânci. Muncim ca să trăim. Am cărat nişte lucernă astăzi”, spune bărbatul.

Cel mai cumplit anotimp, pentru sătenii din Pârlita este iarna. Vara, toamna şi primăvara reuşesc să supravieţuiască cu muncile agricole. Iarna însă oamenii aproape îşi pierd minţile de tristeţe şi sărăcie. Mai ales bătrânii şi femeile singure. ”Când vine iarna parcă vine moartea. Este frig de nu mai ştiu de mine şi întuneric. Şi de apucă jalea şi foamea şi tot”, spune Maria Lupu.

Străinătatea, singura soluţie

În ultimii ani, Pârlita a început să devină un cătun al contrastelor. Printre bordeiele sărăcăcioase şi fără garduri încep să se strecoare case noi, unele chiar şi cu etaj. Este un semn al schimbării, poate în bine, spun bătrânii. Aceste case nu au fost ridicate însă cu munca în judeţul Botoşani. Sunt ale tinerilor care au îndurat o copilărie sărăcăcioasă alături de părinţi şi au plecat în străinătate să-şi găsească un rost. Muncesc în Italia, Germania sau Spania, în agricultură sau construcţii. Vin acasă şi îşi construiesc case. Este singura lor şansă, spune sătenii. ” Aici nu au nicio şansă să-şi ridice o casă.

Doar bordeie de ăstea de lut şi să trăiască de azi pe mâine. Singura lor şansă a fost străinătate. S-au dus şi au muncit acolo din greu. Aici nu există loc de muncă. Am o fată şi un băiat. Amândoi sunt la muncă în Irlanda. Ce să facă aici? Să îndure?”, spune Ioan Plugaru. Plecarea în străinătate a copiilor este o şansă şi pentru părinţi. ”Le mai trimit bani, una alta să iasă din necazul ăsta al lor. Fără cei plecaţi în străinătate aici ar fi sărăcia de acum o sută de ani”, spune şi nea Ilie.

Sursa: Adevarul