Marian Horopciuc este, la doar 28 de ani, unul dintre clienţii Adăpostului de noapte pentru oamenii străzii. Scurtele perioade cât mama sa l-a ţinut pe lângă ea nu s-au constituit, în sufletul lui, în amintiri plăcute. Ba mai mult, bătăile încasate de la soţul acesteia i-au lăsat handicapuri fizice pentru toată viaţa, şi cine ştie, poate i-au declanşat chiar şi tulburările psihice de care suferă.
„Îmi aduc aminte că aveam vreo 11-12 ani când tatăl vitreg mă lega cu lanţul de uşă şi mă bătea. Mama a murit tot din cauza lui, precis. De mic am fost prin cămine de copii, la picioare m-au operat când eram tot într-un cămin, aici la Focşani. Mi-au pus tije de la genunchi în jos, care ar trebui schimbate, aşa mi-a zis doctorul de la Spitalul Judeţean. Mi-au zis că mă operează gratis, la Spitalul Municipal din Bucureşti, dar tijele trebuie să le plătesc şi eu n-am atâţia bani. Mi-au zis că astea costă 600 de lei”, a spus Marian.
Sărmanul om nu vede cu un ochi, spune că are şi alte probleme medicale şi consideră faptul că are adăpost sub acoperişul Crucii Roşii, un mare noroc. Dacă există cineva care ar vrea să-l ajute să-şi caute, cât de cât, de sănătate, îl poate găsi la Adăpostul de pe strada Albinei, din Focşani.
Uneori sunt priviţi cu milă. Deseori, cu dezgust. Şi în ge¬ neral, sunt din start etichetaţi: boschetari, beţivi, jegoşi, infractori… oameni de nimic. Sunt înjuraţi, scuipaţi, chiar şi judecaţi pentru că nu-şi schimbă, prin propria voinţă, existenţele. Vara dorm prin gări, prin canale, prin scări de bloc, parcuri sau case părăsite. Se târăsc pe trotuare, sprijină zidurile bisericilor, hălăduiesc dintr-un oraş într-altul, fără să ştie niciodată unde vor poposi, pentru că destinaţia le este impusă ad-hoc, de controlorii din trenuri… Sunt oamenii străzii, acei oameni pe care rareori se găseşte cineva să îi asculte cu adevărat, doar să-i asculte, fără să-i condamne… Fiecare dintre ei duce cu sine propria poveste. Propriile fărădelegi… Istoria propriei decăderi născută, poate, dintr-un viciu, dintr-o despărţire, dintr-o alegere greşită, dintr-o alunecare pe alte căi sau pur şi simplu dintr-o… neşansă. În această ultimă categorie pare că se încadrează şi Marian.
La doar 28 de ani, nu prea ştie nici încotro s-o apuce, nici ce să facă practic, cu viaţa lui. Nu ştie cum, şi chiar dacă ar şti, înainte de toate zice, instinctiv, că îi este necesară rezolvarea problemelor de sănătate… A îndrăznit să îşi dorească asta de când a găsit găzduire nesperată la Adăpostul de Noapte al Crucii Roşii Vrancea. De ceva ani încoace, cum cade bruma, vine şi el, ca şi ceilalţi dezmoşteniţi ai sorţii, în acest loc unde găseşte un pat cald şi ceva de mâncare… Iarna sunt mulţi şi-ngrămădiţi, amestecaţi printre saltele, boarfe şi propriile duhori însă cum-necum, trebuie să dibuie calea de a convieţui, depăşind după propriul discernământ atacurile de toate felurile. Acum ceva timp, Marian a simţit pe pielea lui un astfel de atac, căruia tot el i-a fost cauza. Într-o criză de nervi, colegul de pe patul de sub el l-a tăiat la picior… Unul dintre picioarele sale despre care, de fapt, Marian a vrut să povestească, în speranţa că va găsi, printre cei ce vor citi, un ajutor.
„M-am născut defect”
Încotoşmănat bine în geaca lui cu însemnele Crucii Roşii, cu fesul tras temeinic pe cap şi cu picioarele bolnave vârâte în ghetele date tot de instituţia vrânceană de caritate, Marian a făcut un popas la sediul redacţiei, în speranţa că cineva, totuşi, îi va întinde o mână de ajutor. La început timid, nevenindu-i să creadă că cineva chiar îl ascultă, a povestit că s-a născut în Străoane.
„Mai este şi acum casa părintească. Cinci fraţi am fost. Eu m-am născut defect, cu labele picioarelor întoarse. Aşa că mama m-a lăsat în spital, că până la un an şi nouă luni am stat numai în ghips. După aia m-a dus la leagănul unde este acum Direcţia de Protecţia Copilului de unde am ajuns la căminul de preşcolari, unde este Şcoala „Elena Doamna”. Mama a divorţat de tata şi a găsit pe altul, tocmai la Botoşani. Eu ţin minte că eram la preşcolari când am fost operat la picioare”, zice Marian.
Povesteşte că a fost dus pentru operaţie la Spitalul Municipal Bucureşti şi ochii i se luminează când îşi aduce aminte de cea care i-a fost alături, sprijinindu-l precum o mamă.
„Mama Geta, aşa îi spuneam. O femeie tare bună, care ne iubea, nu ştiu dacă acum mai lucrează la surdo-muţi”, punctează Marian.
Zice că atunci i-au fost puse tije în ambele gambe, pornind de la genunchi şi până la glezne, şi n-a uitat cât de greu i-a fost după aceea, să înveţe să se ţină iar pe picioare.
„După un timp a venit mama să mă ia la Botoşani, unde se cununase cu tatăl de-al doilea. Dar nu am putut să rămân”, zice Marian. N-au putut rămâne nici el, nici fraţii lui. Tatăl vitreg s-a dovedit a fi extrem de violent, transformându-le micile vieţi, în calvaruri. Copii amărâţi şi lipsiţi de apărare, au ajuns din nou prin instituţii, nu înainte de a suporta bătăi crâncene. „Păi tata ăsta vitreg dădea cu ce apuca. Nu pot să uit cum mă lega cu lanţul de uşă, şi aveam cred vreo 11 sau 12 ani, şi mă bătea aşa legat. Nu-mi mai amintesc exact dar cred că a venit Protecţia Copilului şi m-a dus iar la cămin, adică la Şcoala Specială Măicăneşti. Acolo am făcut şcoala, din 1991 până în 2004, când a trebuit să plec, că împlinisem anii şi eram major”, spune tânărul. Dar unde să se ducă?
Alungat, evacuat, ajuns omul străzii
Primul gând al lui Marian, odată ieşit din sistemul de protecţia copilului, a fost către mama sa. Aşa că s-a dus la ea, la Botoşani, cu toate că amintirile violenţelor trăite acolo în copilărie nu l-au părăsit. Speranţa unei vieţi cât de cât liniştite s-a spulberat, zice, la scurt timp după ce a ajuns.
„Numai în scandaluri şi bătăi o ţinea taică-meu vitreg, aşa că m-am întors iar la Focşani. Am vrut să mă duc la Străoane unde stă acum un văr de-al meu. M-a ţinut o vreme, dar n-are nici el. Din casă n-au mai rămas decât nişte dărâmături, el stă acum în grajd, că în altă parte nu se poate. Am plecat şi de la el şi am reuşit să găsesc un loc, cu încă trei foşti colegi, într-o cameră la Liceul nr. 4. Numai că de acolo ne-a evacuat primăria pe 28 septembrie 2008”, explică Marian. Şi cum nu mai avea de ales, tânărul s-a înrolat fără voie, în batalionul oamenilor străzii.
Norocul i-a surâs, însă, destul de curând. Crucea Roşie Vrancea a înfiinţat Adăpostul de Noapte şi tânărul a găsit aici adăpost şi sprijin. Din cei 230 de lei acordaţi ca indemnizaţie de handicap, ca urmare a faptului că este încadrat în gradul II, este conştient că n-ar fi reuşit niciodată să-şi plătească o gazdă şi să poată şi supravieţui.
Grija lui, tijele de la picioare
Cu toate păcatele pe care le are sau nu, Marian este totuşi un om. Un om al străzii, dar un om bolnav. Suferă, este adevărat, de tulburări de comportament şi agitaţie psihomotorie. Nu vede cu un ochi, zice că-l supără rinichii şi ficatul însă cea mai gravă problemă o consideră pe cea a picioarelor. Spune că tijele care i-au fost montate în copilărie ar fi trebuit schimbate demult, pentru că trupul i-a crescut. Şi pentru că nu au fost schimbate, piciorul stâng nu-l mai poate îndoi, iar în ambele simte, deseori, dureri foarte mari.
„Ar fi trebuit să mă operez din nou tot la Spitalul Municipal. Am fost anul trecut la control şi am fost programat pentru 15 septembrie. Dar n-am avut 600 de lei cât să cumpăr tijele, că operaţia ar fi fost gratis şi pentru drum am eu bilete de la handicap. Acum ar trebui să mă duc iar la control între 15-20 martie dar chiar dacă mă duc, tot n-am bani de tije. De aia am venit la ziar, să vă povestesc de viaţa mea, poate vrea cineva să mă ajute. Măcar să ştiu că pot să merg, dacă tot n-am nici casă, nici părinţi, nici nimic în rest”, a spus tânărul.
Marian poate fi găsit la Adăpostul de pe strada Albinei
Poate că povestea spusă de Marian nu urmăreşte, întotdeauna, realitatea. Poate că afecţiunile psihice îi mai întunecă, uneori, judecata şi poate – doar poate – că a dorit, istorisindu-şi viaţa, să fie şi el, măcar o dată, în centrul atenţiei. Ori dimpotrivă, este posibil ca tot ce a relatat să fie adevărat. Semnele operaţiilor i se pot vedea pe gambele picioarelor. Ochiul cu care nu vede îi „fuge”, iar în buzunar poartă mai mereu carnetul de sănătate, pe care îl arată mai ceva ca pe actul de identitate. Cine doreşte să îl cunoască însă, şi să-i vorbească faţă în faţă, îl poate găsi oricând la Adăpostul de Noapte „Sfântul Nicolae cel Nou”, de pe strada Albinei, din Focşani. Marian aşteaptă acolo, fără să spere prea mult, o mână de ajutor…
Sursa: Monitorul de Vrancea
