Stelian Locic, 42 de ani, originar din judeţul Botoşani, a ajuns în Italia în urmă cu 13 ani. La acea vreme, dacă nu puteai obţine viză de intrare sau nu aveai bani s-o plăteşti, trebuia să rişti şi să treci fraudulos prin multe ţări. „Riscul era foarte mare” spune el acum, gândindu-se la cei care au venit în Italia după intrarea României în Uniunea Europeană, fără probleme, doar cu buletinul în buzunar. Stelian locuieşte la Roma, împreună cu soţia şi o fetiţă lor şi se declară mulţumit de viaţa pe care o duce.
Stelian Locic este originar din comuna Mihăileni, judeţul Botoşani. În România a terminat un liceu cu profil veterinar, după care, pentru mai bine de un deceniu, a lucrat ca tehnician. Deşi era o meserie care îi permitea să-şi întreţină onorabil familia, a preferat să aleagă calea străinătăţii, pentru „a oferi tot ce-i mai bun soţiei şi fetiţei pe care o avem„.
A plecat spre Italia într-o perioadă când pentru a intra în orice ţară din Europa Occidentală trebuia să obţii o viză. Pentru cei care nu aveau rude sau prieteni apropiaţi care să-i ajute, viza se obţinea plătind sume cuprinse între 1000 şi 3000 de dolari, jumătatea din valoarea de atunci a unui apartament.
Exista şi varianta mai ieftină, de a trece fraudulos frontierele unor state. Călăuza costa maxim 300 de dolari sau 600 de mărci germane, dar exista pericolul de a fi arestat sau chiar împuşcat de militarii care păzesc frontiera. Stelian Locic a trecut prin asemenea experienţe şi ne-a povestit aventurile sale.
„Era şi greu să obţii viza atunci şi costa şi foarte mulţi bani. Am ales varianta cu călăuza, urmând să trec prin Serbia, Croaţia, Sloveni şi să ajung în Italia. Frontierele de stat erau trecute în mod fraudulos. Doar în Serbia am intrat legal, pe la Drobeta Turnu Severin, imediat după ce încetase războiul. Vama din Serbia avea iarba înaltă de doi metri, aveai senzaţia că intri într-o ţară părăsită. Vameşul sârb ne-a aliniat pe toţi şi ne-a luat la întrebări ca la un adevărat interogatoriu. I-am spus că merg să-mi găsesc rudele din Serbia, după război, am profitat de faptul că numele meu, Locic, e frecvent la ei. Sigur nu m-a crezut, dar m-a lăsat să trec.”
Momente de groază în Croaţia
Au urmat apoi drumurile făcute cu taxiuri, pregătite de către călăuză. „Era o adevărată filieră, cu oameni pregătiţi să te transporte. Am trecut apoi şi graniţa cu Croaţia, de astă dată fraudulos, iar în această ţară am trecut prin momente de groază. Într-una din zile am nimerit într-un spaţiu unde militarii croaţi făceau aplicaţii sau încercau pur şi simplu să vâneze. N-am înţeles prea bine, dar erau maşini militatre peste tot. Au început să tragă cu cartuşe reale înspre noi, care formam un grup de nouă persoane. Mişcasem iarba înaltă şi ne confundaseră cu un vânat. Am stat culcat la pământ mai bine de o jumătate de oră, cu mii de ţânţari care îmi roiau în faţă, fără să pot să fac o mişcare. A fost cumplit. Am văzut iarba în jurul meu, lovită de gloanţele trase de militari. Într-un final au plecat, fără să vină să controleze ceva. Niciodată nu mi-a fost atât de frică. Am mai avut o porţiune, în Serbia, unde călăuza ne spusese să fim atenţi pentru că e un teren care fusese presărat de mine şi unde se mai întâmplaseră tot felul de grozăvii. Dar ca în Croaţia nu mi-a fost dat să trăiesc.”
Slovenia la pas, fără apă
Apoi a urmat Slovenia, toată pe jos. „Mergeam noaptea şi dormeam ziua. Totul a durat cinci zile, în care vă închipuiţi cum am dormit, mâncat sau spălat. În ultima zi ne-a lipsit apa, un alt moment când am crezut că nu voi reuşi să ajung sănătos. Când am văzut luminile din Trieste m-am bucurat enorm. A urmat apoi însă problemele din Îtalia, pentru că nu aveam lire italiene, nu cunoaşteam limba. În prima staţie de autobuz, situaţă în faţa unei staţii de carabinieri, din nou ne-au trecut toate emoţiile. Apoi în tren, pentru că era să fiu arestat din cauză că nu ştiam că trebuie să marchez biletul şi controlorul era cam agitat. Sunt convins că şi-a dat seama ce hram purtam, dar a fost om de treabă şi a trecut cu vederea.”
Necazuri de imigrant
De la Trieste şi până la Roma au ajuns cu bine, dar a urmat apoi alte probleme: lipsa documentelor, a unei case, a unui loc de muncă, în condiţiile în care în acea perioadă românii aveau nevoie de permis de şedere.
„Am intrat într-un apartament în care mai locuiau alţi 19. Am plătit 200.000 de lire italiene. Am dormit două zile neîntrerupt, iar când m-am trezit a trebuit să lupt cu căpuşele pe care le luasem în cele cinci zile de dormit prin păduri şi mirişti. Mi-am găsit până la urmă de lucru, am reuşit să obţin actele şi să-mi reîntregesc familia.”
Românul e mulţumit în prezent de viaţa care o duce în Italia. „Soţia a venit dupa un an şi jumătate, iar fetiţa dupa alţi patru. Acum suntem împreună, familia noastră e reunită şi ne-am integrat perfect. Mă simt mai bine aici, în Italia, acasă în România sunt ca un străin. Când ajung în ţară, cunoscuţii mă privesc ca un bancomat, iar dacă vreau să cumpăr ceva, nu trebuie să spun că vin din Italia, pentru că preţurile cresc pe loc.”
Sursa: Gazeta Romaneasca
