Director al Arhivelor Naţionale, cercetător şi profesor, nume important în istoriografia contemporană, Dorin Dobrincu a acceptat să vorbească în exclusivitate pentru Darabaneni.ro despre copilărie, lecturi şi drumul spre o carieră de succes. Evocând nume de profesori, colegi de liceu şi prieteni din copilarie, istoricul dărăbănean face o radiografie a localităţii natale de ieri şi de azi.
V-aţi născut în Darabanii anilor ’70. Ce imagini ale oraşului din acea perioadă au rămas în memoria dumneavoastră?
Într-adevăr, m-am născut la Darabani acum aproape 40 de ani, mai exact pe 28 februarie 1972. Este de domeniul evidenţei că oamenii se (auto)definesc în funcţie de multe elemente: zonă, regiune, ţară, religie, etnie, profesie, ideologie, valori etc. În partea sud-vestică a Darabaniului, în fostul cot (astăzi cartierul) Suseni este situată casa părinţilor mei. În acelaşi loc a fost şi casa bunicilor mei. Din ograda părintească se vede „ţarna” unde şi ei au pământ, iar mai în spate pădurea Podriga, tăiată de pârâul cu acelaşi nume. Puţin mai spre sud-vest sunt iazurile „La Cazan” şi Bălăşescu. La doar câţiva kilometri spre nord-vest, dincolo de satul Bajura, curge Prutul care ne desparte de Basarabia. Trebuie să amintesc şi Corneştiul unde se născuse mama mea. În bună măsură acestea au fost locurile copilărie mele.
Părinţii mei sunt dărăbăneni şi tot aşa erau şi bunicii şi stră-străbunicii mei. „Dinspre tată” (Ghiorghi) mă trag din familiile Dobrincu şi Dragotă, iar „dinspre mamă” (Dorica) din familiile Cuciuc şi Papaghiuc. Erau familii mari şi vechi în Darabani. Mi-am dat seama de aceasta încă din copilărie, fapt întărit de lungile liste electorale pe care le-am putut vedea din 1990 încoace, dar şi de ceea ce am găsit în actele vechi. Aceşti oameni au trăit, generaţie după generaţie, din munca grea a pământului şi din creşterea animalelor. Bunicii mei au luptat în armata română în cele două războaie mondiale la care ţara a luat parte. Primul (Ion Dobrincu) a făcut parte din trupele de „călăraşi cu schimbul” şi a scăpat întreg de pe frontul de la Mărăşeşti în vara anului 1917, dar a murit înainte de vreme, în 1949, când tatăl meu abia ieşea din adolescenţă (fără mamă rămăsese de la 2 ani).
Cel de-al doilea (Toader Cuciuc) a făcut campania din Est ca artilerist, a luptat în Basarabia şi la Odessa, apoi până în Cotul Donului, a căzut prizonier la sovietici în noiembrie 1942 şi a făcut aproape trei ani de lagăr „în Ural”. În copilărie îmi povestea uneori, cel mai adesea la insistenţele mele, despre cele pătimite. Nu era nimic glorios în cele spuse, dar nici lamentare. Poate un anumit tip de fatalism. Alţii hotărâseră şi pentru el, şi pentru satul lui, şi pentru ţara lui. El încercase să treacă cu bine prin aceste încercări. Părinţii mei sunt oameni simpli, dar cu valori afirmate şi practicate. Tata este o natură critică, cu un acut simţ al onoarei şi al dreptăţii. Mama are o memorie foarte bună, este foarte atentă la detalii, analitică aş putea spune. Ca urmare a educaţiei şi credinţei lor, probabil şi ca urmare a experienţei de viaţă, amândoi sunt empatici cu problemele, cu necazurile altora. Creştini evanghelici, aşadar practicanţi, ei puneau – şi pun – preţ pe trăirea vieţii de aici cu gândul la viaţa de dincolo.
„Ne luăm pământul înapoi!”
I-am simţit pe părinţii mei aproape în permanenţă. Din câte mi-am dat seama mai târziu, cred că ei au avut aşteptări modeste de la mine. Voiau să fiu „cuminte”, să am un „nume bun”, altfel spus să-mi onorez numele de familie, în societate, la şcoală ş.a.m.d. Mama mi-a şi spus cândva, după ce lucrurile erau clare în privinţa alegerii mele, că gândul ei nu mersese niciodată dincolo de faptul că aş putea fi un „meseriaş” într-o profesie aflată la îndemână în Darabani. Tatăl meu a fost şi a rămas un ţăran credincios „clasei” lui. La scurt timp după prăbuşirea regimului comunist, în decembrie 1989, mi-a spus: „Ne luăm pământul înapoi!”. S-a implicat în comisia de punere în aplicare a Legii 18/1991, în pofida timpului şi a efortului considerabil pe care l-au depus mai toţi membrii acestor comisii.
Era o reparaţie fizică şi morală după aproape 30 de ani de robie la colhoz/CAP şi o revenire fie şi parţială la ceea ce se statuase mai ales prin reforma agrară din 1921, iar în mică parte şi prin cele din 1864 şi 1945. Din anii ’70 am amintiri diverse: în primul rând, jocurile inerente copilăriei, apoi rudele, vecinii, munca părinţilor mei (în special a mamei) la colectiv, unde îi însoţeam frecvent şi începusem să simt ce înseamnă aceasta, anii de grădiniţă şi începutul şcolii, mersul la biserică, pierderea bunicii mele, mama mamei, încercările de „sistematizare” a târgului (dărâmarea caselor/dughenelor evreieşti din centru, distrugerea multor case din cartierul Mărgineni pentru a face loc fabricii/filaturii de bumbac, dar şi blocurilor din centru, cu implicaţii negative asupra multor oameni ş.a.m.d.).
Cum spuneam mai sus, copilăria mi-am petrecut-o la Darabani, mai ales pe valea Susenilor. Aveam un grup de prieteni nu foarte numeros, care în timp s-a structurat destul de bine, pe anumite afinităţi determinate de preocupări, de lecturi. Probabil cei mai apropiaţi din acest punct de vedere s-au dovedit Mitruţă Bordeianu, Dorin Bordeianu, Ion Gucianu şi Marcel Gucianu. Au fost desigur mulţi alţi prieteni în copilărie, când relaţiile se construiesc şi se desfac uşor. Mă gândesc uneori la ei, poate cu o anumită nostalgie după momente şi după un timp care nu se vor mai întoarce.
„Nu mai durează mult şi vă ia dracul pe toţi comuniştii!”
Cum era viaţa unui adolescent în anii ’80?
Am avut o copilărie şi o adolescenţă cu bucurii şi cu necazuri, cu idealuri şi cu angoase. Toate au avut fără îndoială un rol în plămădirea mea, în devenirea mea. Despre perioada formării mele am amintit multe lucruri mai sus. Ceea ce aş vrea să mai spun este că viaţa într-un târg, aşa cum era Darabaniul, nu oferea foarte mult din perspectiva vieţii moderne. Dar în orice caz era mult mai mult decât într-un sat îndepărtat. Eram foarte interesat de cărţi şi asta îmi ocupa cea mai mare parte a timpului liber, dar şi de filme (aşteptam cu nerăbdare „să se aducă” producţiile anunţate, la cinematograf, desigur, atunci când era ceva care părea cât de cât interesant, să se facă schimbarea de la începutul şi de la jumătatea săptămânii).
Cu posibilităţile de atunci, într-un context nici pe departe prielnic, am încercat să-mi pun viaţa pe o temelie solidă. Aceasta s-a clădit pe valori însuşite acasă, din familia mea, din tradiţia mea religioasă, a creştinismului protestant, evanghelic, cu care m-am identificat şi mă identific, din cărţi, din cercuri de oameni cu afinităţi, cu sensibilităţi comune, din grupuri de prieteni etc. Pe la jumătatea anilor 1980 ascultam cu maxim interes îndeosebi emisiunile postului de radio „Europa liberă”,, uneori şi „Vocea Americii”, în perioada liceului aceasta fiind o obişnuinţă. Mai şi comentam cele auzite cu unii colegi de liceu. Unul dintre aceştia era Dorin Smochină. Prin clasa a XI-a el a avut la un moment dat ideea de a face împreună manifeste anticomuniste şi de a le răspândi prin oraş. A rămas doar o idee, pornită din spiritul nostru rebel.
La vârsta adolescenţei încercam să înţeleg ce se întâmplă nu doar la nivelul comunităţii mele. Munca la colectiv o resimţeam de multă vreme ca fiind pur şi simplu înrobitoare. Reţin foarte bine că la sfârşitul lunii noiembrie 1989, în condiţiile lipsurilor, abuzurilor şi nemulţumirilor care mocneau în societatea noastră, dar şi în contextul prăbuşirii regimurilor comuniste din Europa central-estică, am avut o dispută verbală – puţin a lipsit să nu se transforme în altceva – cu un şef de brigadă de la CAP-ul Darabani, în locul numit „La Movile”, lângă iazul Bălăşescu. Înfuriat de lipsa lui de consideraţie faţă de oameni, în special faţa de mama mea, l-am întrebat atunci retoric pe acel brigadier de ce se poartă ca un vătaf pe moşie. Am ţinut să-l avertizez într-un mod explicit: „Nu mai durează mult şi vă ia dracul pe toţi comuniştii!”. Aceasta în condiţiile în care nu obişnuiam să rostesc vorbe grele.
Deşi scena s-a petrecut în faţa a aproximativ 100-150 de oameni, încremeniţi pur şi simplu, inclusiv vecini de-ai noştri, nu au existat consecinţe imediate asupra mea, deşi cred că mai ales părinţii s-au temut de aşa ceva. Căderea regimului comunist, dincolo de denumirea pe care am vrea să i-o dăm (revoluţie, lovitură de stat, „marea învălmăşeală”) şi-a avut momentul său de „glorie” şi la Darabani. Îmi amintesc de ziua de 22 decembrie 1989, de distrugerea simbolurilor comuniste, de incendierea literaturii de propagandă, de fuga unora dintre foştii activişti, ca şi de a unora dintre miliţieni, urmăriţi de grupuri de persoane care prinseseră curaj după schimbările de la Bucureşti, mai înainte de la Timişoara, de autojustificările unor gestionari în faţa Primăriei, de constituirea noilor structuri de putere la nivel local, care erau totuşi bine legate de cele vechi, de obedienţă fesenistă ş.a.m.d.
Mulţi dărăbăneni vorbesc cu nostalgie despre profesorii de altă dată şi despre vechea şcoală dărăbăneană. Păstraţi o recunoştinţă specială faţă de anumiţi dascăli?
Îmi amintesc de dascălii mei, desigur. Nu pot în nici un caz să o fac cu nostalgie, ci ca un exerciţiu de memorie, încercând să prezint şi partea instituţională a formării mele. În şcoala primară am trecut „prin mâinile” unei singure învăţătoare, doamna Florica Boz; în clasele V-VIII prin cele ale unei singure diriginte, doamna Elena Ciubotaru; la liceu prin ale doamnei Manuela Nicuţă/Ceică (clasele IX-X) şi ale doamnei Sextilia Bejenaru (clasele XI-XII). Am avut de-a lungul timpului un număr apreciabil de profesori, cei mai mulţi titulari, dar şi unii, puţini, suplinitori. Dăruirea sau pregătirea lor nu erau date neapărat întotdeauna de studiile făcute, deşi cel mai adesea acestea contau cu siguranţă. Încerc să mi-i amintesc acum şi îmi dau seama că le reţin chipurile celor mai mulţi, dar numele unora nu-mi mai sunt clare.
Chiar dacă spaţiul este limitat, aş vrea să insist asupra unora dintre profesorii care au contat pentru mine în mod deosebit în liceu. Cel mai apropiat m-am simţit de profesorii de umanioare, mai ales de cei de istorie (Neculai Huţanu şi Constantin Bejenaru) şi de limba română (Gabriela Anisie). Profesorul Huţanu era remarcabil prin talentul oratoric, prin vocea plăcută, prin eleganţa în exprimare, prin modul interesant în care structura informaţia, prin interpretare şi prin felul în care li se adresa elevilor. Adesea îşi începea orele cu formula „Prieteni…!”. Am nutrit o mare simpatie pentru el. Omul acesta avea realmente har pentru meseria lui. Profesorul Bejenaru – i se spunea „Moşu’”, întrucat părea îmbătrânit înainte de vreme – se remarca în primul rând printr-o memorie foarte bună. Era simplu, empatic, fără aroganţa care nu lipseşte uneori intelectualilor din târguşoarele noastre (de aceea îi şi plăcea tatălui meu, cu care de altfel şi fusese coleg în şcoala primară).
Profesoara Anisie avea un spirit vulcanic care uneori depăşea graniţele rigide ale anilor ’80. Dedicaţi profesiei, ei au avut cu siguranţă un rol în anii ’60-’80 în orientarea unora dintre absolvenţii Liceului din Darabani către facultăţi de profil. Cu cei trei profesori am avut, dincolo de vârstă, o relaţie specială, de respect reciproc, eu faţă de ei pentru ceea ce erau, ei faţă de mine probabil nu doar pentru ce eram, cât mai ales pentru ceea ce credeau că aş putea deveni. Frust spus, au ţinut la mine, am ţinut la ei. În pofida unor diferenţe de păreri, mai ales de natură civică, ivite ulterior, le port o amintire plăcută. Nu aş vrea să amestec planurile. Chiar dacă nu am fost atât de apropiat precum am fost faţă de cei menţionaţi, aş vrea să mai amintesc câţiva profesori. Cu Octav Teioşanu, profesor de istorie, m-am intersectat destul de târziu, practic în ultimele luni de liceu. Pasionat de lecturi şi de tenis, era totuşi prea marcat de probleme personale, dar discuţiile noastre de la începutul anilor ’90 le consider importante. Opiniile noastre sensibil diferite cu privire la istorie şi la spaţiul public practic ne-au despărţit. Dar aceasta este o altă poveste.
Profesorul Ioan Iftincăi era şi el pasionat de materia pe care o preda, geografia, obţinând rezultate remarcabile cu mai mulţi elevi care au trecut prin liceul dărăbănean, câţiva dintre aceştia devenind la rândul lor devotaţi aceleiaşi discipline. Un om dedicat în liceu era profesorul de educaţie fizică Dinu Apărăştii zis „Ford”. Apropiat de tineri şi efectiv îndrăgostit de handbal, s-a dovedit de-a lungul anilor ’80, dar şi după aceea un factor coagulant pentru băieţii şi fetele din şcolile dărăbănene. În clasa a X-a, fiind bine dezvoltat (aveam 1,88-1,90 şi circa 80 kg ), a încercat să mă convingă să merg la un club de canotaj din Timişoara. Am refuzat, cu gândul la ceea ce voiam să fac – şi am făcut – pe termen lung. În cele din urmă, după alte insistenţe, am acceptat să joc în echipa de handbal a liceului, participând la competiţii zonale.
Ştim cu toţii care era asaltul propagandistic al regimului înainte de 1989. Aţi căutat refugiul în cărţi, a fost istoria un mijloc de evadare din realitatea încătuşată?
Formarea mea a fost rodul unor lungi şi de la un moment dat destul de sistematice căutări, cu un efort pe măsură. Sunt probabil, aparent paradoxal, o natură critic-idealistă. Da, cărţile au fost pentru mine o modalitate de salvare din cenuşiul perioadei. Mi-au fost un foarte bun prieten, în orice caz cel mai apropiat şi cel mai loial în anii aceia, dar şi după. Aici nu aş putea spune că am avut dezamăgiri peste care să nu pot trece. A fost o şansă deosebită să am acces la cele trei biblioteci existente în oraş, cu foarte multe cărţi bune: cea orăşenească (situată în prima parte a anilor ’80 în centrul localităţii, în faţa parcului central, mutată la mijlocul deceniului în fostul conac construit spre jumătatea secolului XIX de marele hatman Teodor Balş, cea a Liceului şi cea a Şcolii Generale, aflată atunci în „Şcoala Veche”.
În perioada liceului am fost lungi perioade abonat la toate trei, schimbând cărţile săptămânal. Citeam în medie cam 7-8 cărţi pe săptămână, din genuri diverse, de la literatura clasică la literatură contemporană, eseistică, călătorii etc. Însă cel mai interesat eram fără îndoială de istorie. Destul de devreme am început să fiu preocupat de cartea de istorie scrisă de istoricii mai mult sau mai puţin specializaţi, pe care am ajuns să-i urmăresc aproape cu sistem. La Biblioteca Orăşenească l-am cunoscut pe directorul acestei instituţii, poetul Victor Teişanu. În anii ’90 aveau să ne apropie foarte multe valori comune, relaţia noastră rămânând una strânsă.
În afară de bibliotecile instituţionale, destul de devreme am început să fiu interesat de alcătuirea unei biblioteci personale. Începusem să le marchez cu un ex libris, să le ordonez, să le numerotez. Desigur, posibilităţile mele financiare erau extrem de limitate. Economiseam din banii daţi de părinţi pentru micile cheltuieli „de duminică” şi îmi cumpăram periodic o revistă de popularizare a istoriei care apărea atunci, dar şi cărţi care se găseau în bine aprovizionata librărie din Darabani. Bunăoară, la sfârşitul gimnaziului reuşisem să-mi cumpăr Structurile cotidianului, de Fernand Braudel, apărută în două volume într-o colecţie a Editurii Meridiane, care se mai află şi acum în biblioteca mea. Era contactul cu o „altfel” de istorie, care nu semăna deloc cu ceea ce întâlneam în mod obişnuit în cărţile scrise de români.
Tot atunci mi-am cumpărat Letopiseţele moldoveneşti scrise de Miron Costin şi Ion Neculce, cel din urmă în colecţia Patrimoniu a Editurii Minerva, pe care le-am dăruit mai târziu unui coleg de facultate din Basarabia. În timp, cu eforturi financiare considerabile în raport cu resursele existente, biblioteca mea a crescut. Astăzi am în cele trei „filiale” (la părinţi, la Iaşi şi la Bucureşti) câteva mii de volume şi periodice. Desigur, este vorba de o bibliotecă specializată, constituită conform preocupărilor mele intelectuale, profesionale, mai ales cu scopul de a-mi sluji cercetările.
Dar fără bibliotecile din oraş, de unde cred că am împrumutat mii de cărţi, nu aş fi putut citi ceea ce şi cât am citit atunci. Locurile mele de lectură au fost diverse: în bibliotecă, în timp ce alegeam cărţile, acasă (în cameră, în pod, în căpiţe cu fân, în glugi/popuri cu strujeni), pe câmp etc. Citeam la lumina zilei, dar şi seara, uneori până după miezul nopţii, alteori în zori (eram şi am rămas un matinal), la becurile slabe de atunci, cu frecventele şi enervantele întreruperi ale energiei electrice, din dispoziţia regimului, la lampa cu petrol de proastă calitate, la lumânare, la lanternă etc.
Ce amintiri vă leagă de Darabanii de după ’89?
Din această perioadă am amintiri diverse. Imediat după căderea comunismului, chiar dacă aflat în ultimele luni de liceu, interesul meu pentru viaţa publică s-a putut manifesta deschis. Opţiunile mele politice erau pentru renăscuta opoziţie liberală şi ţărănistă, explicit anticomunistă. Deşi nu am devenit membru al vreunui partid politic, în liceu, dar şi între prieteni eram perceput în mod corect ca un partizan al renăscutului curent politic de sorginte democratică, care refuza cu încăpăţânare să se înscrie în „consensul” propagat de „emanaţii” postceauşismului. Chiar dacă adepţii alternativei politice erau în număr mai redus decât în alte regiuni ale ţării, nu erau mai puţin decişi.
Eu aveam şi avantajul unei familii nescindate din acest punct de vedere. Tatăl meu erau un înfocat propagator al ideilor ţărăniste, devenind chiar membru al PNŢ. Am terminat liceul în iunie 1990, iar în toamna aceluiaşi an am trecut printr-o selecţie riguroasă şi am devenit student al Facultăţii de Istorie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Între 1990-1995 au urmat anii de facultate, cu vacanţe la Darabani, în special vara şi în parte toamna ajutându-i pe părinţi la muncile agricole. După 1995 am rămas în Iaşi, în învăţământ şi în cercetare, oraş de care am ales să-mi leg viaţa şi cariera. Ulterior, relaţiile mele directe cu Darabaniul au devenit mai rare, dar nu mai puţin intense, şi nu doar sentimentale.
Dintre colegii dumneavoastră, mulţi au ajuns profesori universitari, cercetători, ingineri în diverse domenii. Cum aţi caracteriza această generaţie de excepţie pentru Darabani?
Nu ştiu dacă a fost o generaţie de excepţie. Mai probabil a fost una obişnuită pentru un liceu dintr-un orăşel unde politicile educaţionale ale comunismului târziu au impus o concentrare exclusiv pe ştiinţele tari, pe materiile industriale, pe practica îndelungată şi nu tocmai utilă în atelierul liceului, dar şi pe participarea la muncile agricole de toamnă, uneori şi de primăvară-vară etc. etc. Îmi aduc aminte, fireşte, de mulţi dintre colegii din şcoala generală sau din liceu. Nu am acum răgazul de a face o listă, dar aş vrea să amintesc pe câţiva. De exemplu, unul dintre colegii de clasă din şcoala generală a fost Ilie Strahotin (Iluţă). Nu aş putea spune că am fost foarte apropiaţi în acei ani, dar ulterior am stabilit o bună relaţie.
Viaţa ne-a purtat în locuri mai mult sau mai puţin depărtate de locul nostru natal, eu la Iaşi şi Bucureşti, el pe întinsul continentului nord-american. Vorbim rar, ne vedem şi mai rar, ca să mă exprim imprecis, dar îmi face o deosebită plăcere să-l ascult. Îmi place că este un optimist incurabil, că a muncit enorm ca să-şi facă un rost, că mai presus de toate a înţeles şi asumat valori de factură liberală (în sens european). Dintre colegii de clasă din liceu îmi vin rapid în minte câţiva: Dorin Smochină, Vasile Papaghiuc, Dragoş Cimpoeşu şi Dorin Răţoi (treapta I), Viorel Barbacaru, Cornel Păduraru, Daniel Beţianu, Dorin Niţă şi Claudiu Imbir. Din clase paralele: Gabriela Niţuleac şi Nicu Cliveţ. De aceştia mă leagă, din motive lesne de înţeles, amintiri mai bine conturate. Mulţi au plecat şi ei din Darabani, fie în diferite locuri din România, fie în străinătate.
„Darabani – Centre de l’Univers”
Ce sentimente vă încearcă atunci când reveniţi în locurile natale?
Deşi practic am plecat de mai bine de 21 de ani din Darabani, am purtat cu mine o anume imagine a locului unde m-am născut şi unde în parte m-am format. Îmi amintesc că în toamna anului 1990, după doar câteva luni de facultate, unul dintre colegii mei scrisese pe un perete al camerei din căminul în care locuiam, cu litere mari, „Darabani – Centre de l’Univers”. Era probabil expresia unei anumite ironii, dar şi un fel de a sintetiza asumarea deschisă a unei identităţi. Interesul pentru zonă este, indubitabil, unul legat de biografia mea. Nu ştiu în ce măsură relaţia mea cu locul se încadrează în specia nostalgiei şi cât este vorba de recuperare conştientă.
Cert este că mi se face uneori dor de aceste locuri. Ţin la Darabani din diverse motive. În primul rând pentru că este localitatea în care m-am născut şi în care am trăit neîntrerupt până la 18 ani. Din păcate, în ultimii ani ajung rar la Darabani, cu siguranţă prea rar. Familia mea extinsă este în cea mai mare parte la Darabani. Însă am un frate la Suceava, unchi şi veri la Braşov, la Târgovişte, la Timişoara etc., acolo unde i-a dus viaţa, căutarea unui trai mai bun. În privinţa familiei mele restrânse, aceasta este cu mine, se înţelege. Mi-am întemeiat o familie acum 14 ani, soţia mea fiind din Bârlad. Ne-am „întâlnit” aproximativ la mijlocul distanţei, în Iaşi. Avem împreună o fetiţă, care a moştenit fizic şi sufleteşte câte ceva de la ambii părinţii.
Desigur, am o distanţă fizică, poate şi mentală care îmi permit să văd plusurile şi minusurile acestui loc, ale oamenilor care trăiesc aici. Poate că este o deformare profesională, însă nu este mai puţin adevărat că istoria spaţiului mă interesează în mod firesc. Am început să am un interes concret pentru cercetarea Darabaniului, întâi la nivelul colectării materialului documentar, apoi chiar prin a scrie pe subiecte ţinând de istoria locală, însă într-un context regional. Mai precis este vorba despre implicarea mea acum mai bine de un deceniu într-un proiect de cercetare iniţiat de Gail Kligman şi Katherine Verdery, două specialiste americane interesate de trecutul recent al României, de transformarea proprietăţii în anii comunismului, de colectivizarea agriculturii, de modul în care s-au transformat comunităţile rurale, de felul în care a fost influenţată înţelegerea istoriei recente, memoria ţărănimii ş.a.m.d.
Invitat să fac parte dintr-o extinsă echipă de antropologi, sociologi, istorici etc., am ales să fac cercetarea pentru studiul de caz chiar la Darabani. Alegerea mea a fost determinată pe de o parte de dorinţa de a face această cercetare în Moldova, iar pe de altă parte de a reduce timpul necesar inserţiei într-un mediu social nou. La Darabani aveam avantajul cunoaşterii oamenilor, al câştigării încrederii, al posibilităţii de a comunica uşor cu ei. Cercetarea mea s-a bazat pe istorie orală (interviuri cu peste 30 de persoane), documente de la Arhivele Naţionale – Botoşani, de la Primăria Darabani, dar şi pe manuscrise sau documente de la unii pasionaţi de istorie locală.
A fost o cercetare deopotrivă interesantă şi solicitantă, care s-a concretizat în studiul “Persuasiune, temporizare şi coerciţie. Colectivizarea târzie în nordul Moldovei: cazul Darabani”, publicat în volumul pe care l-am editat împreună cu Constantin Iordachi, Ţărănimea şi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România (1949-1962), Iaşi, Editura Polirom, 2005 (cu o ediţie în limba engleză – Transforming Peasants, Property and Power. The collectivization of agriculture in Romania, 1949–1962, Budapest, New York, Central European University Press, 2009). Ulterior, raportul meu de cercetare a fost folosit de doamnele Kligman&Verdery pentru cartea lor, Peasants under Siege. The Collectivization of Romanian Agriculture, 1949-1962, Princeton University Press, 2011. Darabaniul este menţionat de multe ori şi aici.
În general, oamenii ştiu puţin, fragmentar sau deformat despre trecutul localităţii, regiunii sau ţării lor. Mi se pare că dărăbănenii nu fac excepţie. Istoria localităţii lor, ca şi a regiunii, de altfel, este interesantă şi ar merita cunoscută. Pentru aceasta trebuie însă renunţat la triumfalism, la perspectiva reducţionistă a naţionalismului. Accentul s-ar cuveni pus pe înţelegerea evoluţiei proprietăţii, a migraţiei populaţiei, a specificului zonal, pe raportul boieri-ţărani şi apoi ţărani-stat, pe relaţiile dintre români şi evrei, dintre diferitele comunităţi religioase ş.a.m.d. Din punct de vedere documentar este vorba de un efort considerabil, care implică cercetări în arhivele din Botoşani, Iaşi, Suceava, Bucureşti etc., dar şi în bibliotecile publice. Şi nu trebuie uitată memoria locului, aşa cum se păstrează la locuitorii atât de diverşi din perspectiva memoriilor lor, a comunităţilor lor. Ca om care ţine la regiunea sa natală şi la oamenii de aici – şi mă refer la Moldova în ansamblul său, din care Darabaniul face parte –, nu îmi ascund îngrijorarea faţă de subdezvoltarea acestei zone. Mi-am pus întrebări în legătură cu această chestiune. Care sunt cauzele acestei subdezvoltări? Ce ar trebui făcut pentru ieşirea din această capcană?
Chiar dacă pare încă un subiect tabu, nu pot să nu amintesc că Moldova a cunoscut după unificarea cu Valahia un proces de marginalizare treptată şi profundă. Parte a ţinutului Dorohoi, Darabaniul fusese într-adevăr şi la marginea Moldovei, dar aceasta s-a accentuat în ultimii 150 de ani. A existat o scurgere continuă de oameni cu iniţiativă, o plecare a elitelor locale. S-a înregistrat o ruralizare a regiunii, nu atât în raport cu situaţia anterioară, cât mai ales cu cea existentă pe plan naţional. Consider că în pofida ideologiei iacobine care a stat la baza construirii statului român după jumătatea secolului XIX, dincolo de distrugerea anumitor solidarităţi locale, există potenţial pentru a coagula energii regionale care să scoată Moldova din subdezvoltare, să renegocieze statutul ei, care să elimine efectele centralismului, cele care au dus la tratarea ei ca o semicolonie, poate mai exact ca o colonie internă.
Aceasta se poate face într-o Europă care privilegiază responsabilitatea, autoconducerea, implicarea cetăţenilor în luarea deciziilor. Altfel spus, sunt un adept al regionalismului. Îmi doresc să avem o regiune din care oamenii să nu mai vrea să plece în masă pentru a scăpa de subdezvoltare, de sărăcie, de lipsa şanselor unei vieţi decente. Desigur că pentru aceasta este necesar un efort colectiv, conştient, pe multiple planuri. Soluţia nu este anarhia, ci discutarea acestor probleme, asumarea responsabilităţilor, acţiunea. Din păcate, în mult prea mare număr cetăţenii României par a fi captivii unei gândiri centraliste, geloase. Se pleacă de la premisa că mai multe drepturi pentru oamenii din teritoriu, din regiunile ţării înseamnă slăbirea statului. Ceea ce este pur şi simplu fals.
Repet, este vorba despre o tradiţie iacobină pe care s-a construit statul român în secolul XIX şi care, nu mă sfiesc să o spun, este una vetustă, anacronică.
Personal, nu mi-a fost dat să fiu jignit pentru că sunt moldovean. Însă am observat de mult, încă din anii ’90 superbia cu care, în general, sunt priviţi moldovenii în această ţară. Asta se întâmplă frecvent la nivel popular, dar şi la nivel de elite. Se întâmplă ca în diverse dispute apartenenţa la acest grup regional să devină ultimul „argument” pentru anumiţi indivizi din celelalte zone ale României. Ceea ce spune foarte multe despre cât de „sudată” este această societate, această ţară.
Dar nu putem trăi numai din înţelegerea trecutului. Este foarte important să înţelegem că zona Darabaniului, ca şi judeţul Botoşani, Moldova în ansamblu au un interes major: ieşirea din sărăcie, altfel spus dezvoltarea potrivit standardelor spaţiului mai larg din care facem parte. Cum se poate face aceasta? În primul rând prin mobilizarea energiilor existente, prin responsabilizarea populaţiei, prin conlucrarea elitelor locale ş.a.m.d. Nu aş vrea să ofer o explicaţie unilaterală, dar cred că acesta este un element pe care trebuie să avem inteligenţa şi curajul de a-l analiza, de a trage concluzii şi de a găsi soluţii pentru depăşirea unei situaţii care până acum a fost evident nefavorabilă regiunii. Fără îndoială, oamenii încearcă „să se descurce”, să facă orice pentru a trăi mai bine ei şi familiile lor. Nu lipsesc iniţiativele în afaceri, dar ceea ce se vede este deocamdată încă prea puţin.
Dacă înainte de 1989 mulţi dărăbăneni plecau în căutare de lucru în zonele industrializate ale României, în special la Braşov, Timişoara, Galaţi, Constanţa, Valea Jiului şi Bucureşti, în postcomunism mulţi au plecat în străinătate în parte din aceleaşi motive. Astăzi întâlneşti numeroşi dărăbăneni îndeosebi în Spania şi Italia, dar şi în Franţa, Marea Britanie, Germania, Canada şi Statele Unite ale Americii. Am eu însumi în această situaţie multe rude, prieteni şi cunoscuţi. Aceasta are o parte pozitivă şi una negativă. Pozitivă pentru că e o rezolvare, fie şi temporară, a unei situaţii economice locale dificile, pentru că oamenii câştigă resurse, care în bună măsură ajung acasă, se acumulează o experienţă de viaţă într-o lume mai civilizată, mai avansată din toate punctele de vedere. Negativă pentru că în parte este vorba de pierderea unui important capitalul uman, care se va recupera greu, poate în unele privinţe niciodată.
Numele d-voastră s-a impus în mediul istoriografic ca acela al unui reputat specialist în istoria comunismului si nu numai. Care au fost primii paşi în cariera de cercetător sau cum se mai spune, de răscolitor al trecutului?
La Darabani, casa părinţilor mei era atunci, ca şi acum, pe strada Nicolae Iorga. Atunci când am împlinit 14 ani m-am dus la secţia de Miliţie (precursoarea Poliţiei de astăzi) pentru a mi se elibera buletinul de identitate, iar unul dintre miliţieni a văzut pe ce stradă stau şi m-a întrebat dacă ştiam cine fusese Iorga. Miliţianul a fost oarecum uimit de răspunsul meu precis. Dincolo de aceasta, pentru că tot a venit vorba de Nicolae Iorga, în adolescenţă mi-a plăcut îndeosebi spiritul său enciclopedic şi hărnicia sa, citindu-i mai multe lucrări. Însă destul de repede am ajuns să privesc critic concepţiile sale, mai ales naţionalismul, organicismul care au impregnat atât concepţiile sale istorice, cât şi activitatea publică, inclusiv cea politică.
Cum am devenit istoric? Nu e nicidecum simplu de fixat un început. Anii copilăriei au însemnat povestirile din familie, cărţile istorice ale Bibliei (apucasem să le citesc pe la 8-9 ani, mai ales că erau o lectură obişnuită în casă şi în biserică), lecturile din cărţile împrumutate de la bibliotecă, schimbate în grupul de prieteni. Mi-a făcut plăcere să aflu ce s-a întâmplat cândva, să înţeleg resorturile acţiunilor oamenilor, ale comunităţilor din trecut. Potrivit celor spuse de părinţii mei, îndeosebi de mama, dar şi amintirilor mele, pur şi simplu am manifestat foarte devreme o mare curiozitate pentru cele întâmplate „demult”. Îmi plăceau naraţiunile, îmi plăcea să le aud de la părinţi, de la bunicul meu, cel scăpat de pe frontul de răsărit, le auzeam, cum am amintit, în biserică, contextul istoric jucând un rol important în expunerile predicatorilor; s-au adăugat cele aflate la şcoală, din cărţi, din filme ş.a.m.d.
Aceasta a fost fără îndoială în faza iniţială, pentru că ulterior, spre sfârşitul şcolii primare, cărţile au început să-mi modeleze universul cu preponderenţă. Retrospectiv, cred că spre şansa mea am avut intuiţii bune într-o anume etapă a vieţii. Aş mai vrea să spun că atunci când eram copil şi probabil în principal din dorinţa de a avea o viaţă dinamică, care să-mi permită în special retrăirea unor momente din trecut, mi-am dorit sa fiu actor de film. Aceeaşi dorinţă, precum şi cea de a cunoaşte, de a explora au trezit în mine pasiunea pentru călătorii – nestinsă! –, ca urmare mă vedeam marinar.
Tata a jucat un rol foarte important în formarea unei anumite îndoieli faţă de discursul triumfalist, naţionalist, mai precis naţional-comunist cu privire la trecut, în mod special la trecutul României. Avea – mi-am dat seama mai târziu – o surprinzător de bună cunoaştere, la nivel general, desigur, a istoriei noastre în secolul XX, mai ales în chestiunile mari, care marcaseră direct viaţa lui, familiei, localităţii, dar şi ţării. Într-un mod elementar, avea păreri echilibrate despre primul şi al doilea război mondial, despre perioada interbelică, despre ocupaţia sovietică în regiune în 1944-1945, despre alegerile falsificate din 1946, despre confiscarea pământului prin colectivizare, despre campania ateistă agresivă a regimului comunist, despre problemele ridicate de subdezvoltarea zonei, inclusiv despre cauze ş.a.m.d. Bunăoară, îmi amintesc de o discuţie avută în copilărie despre implicarea României în primul război mondial. Mi-a rămas în memorie una dintre frazele lui: „Ştii ci la lumi s-o pierdut [a murit] atunci??!!” Era o interogaţie care s-a dovedit fertilă (şi) pentru mine.
Pentru înţelegerea istoriei întrebările sunt cel puţin la fel de importante ca şi răspunsurile. Nu doar scopurile contează, ci şi preţul plătit pentru a le atinge.
În şcoala generală şi în liceu pot spune că istoria devenise centrul preocupărilor mele. Mă interesau şi alte discipline, dar practic din perspectiva înţelegerii istoriei, cum erau literatura şi geografia. Profesorii care predau aceste discipline m-au susţinut cel mai adesea. Oamenii pe care i-am cunoscut au fost importanţi, dar nu aş putea spune că datorez cuiva pasiunea pentru istorie. Pentru mine istoria a fost şi este o mare pasiune. Este vorba despre vocaţie, la un moment dat devenind profesie. Pe care am încercat să o fac cât mai bine, aceasta însemnând mai întâi înţelegere, apoi transmiterea către publicul potenţial a ceea ce reuşesc să reconstitui pe baza surselor disponibile, a confruntării interpretărilor, acolo unde acestea există. Mi-am dorit să fiu cercetător, dar nu mi-a displăcut nici să lucrez cu oamenii, fie la catedră, fie administrativ. Dimpotrivă. Autodeterminarea, voinţa, dacă vreţi, joacă un rol important în ceea ce facem. Foarte importante sunt educaţia şi munca. Munca sistematică, disciplinată, dincolo de oboseală şi de piedici, pusă în slujba unor idei, a unor scopuri face diferenţa între oameni şi aş spune chiar între societăţi.
Funcţia pe care o deţineţi în prezent, cea de director al Arhivelor Naţionale, a atras aprecieri şi critici deopotrivă. Ce le transmiteţi detractorilor dumneavoastră şi ce planuri aveţi pe viitor atât ca director, cât şi ca cercetător?
În vara anului 2007 am preluat conducerea Arhivelor Naţionale ale României, asumând în cunoştinţă de cauză această responsabilitate administrativă. Am avut un program pe care l-am vrut pus în practică, în pofida obstacolelor, a încercărilor.
De ce aprecieri, de ce critici în ceea ce mă priveşte? Când deschizi arhivele, când democratizezi accesul la documente, când încerci să schimbi o instituţie cvasiîncremenită, cu un ethos organizaţional vetust, este de la sine înţeles că există opinii favorabile, dar apar şi critici. În acest caz, ca şi în altele, eu am făcut o opţiune în deplină cunoştinţă de cauză. Dacă era de plătit un preţ (mare) pentru aceasta, am ales să-l plătesc. Opiniile pro şi contra sunt fireşti într-o societate pluralistă. Unanimităţile există doar în societăţile autoritare sau totalitare. Oamenii sunt foarte diverşi şi complicaţi, nu de puţine ori lipsiţi de decenţă, de înţelegere, în loc de argumente proferând injurii, calomnii.
În aceşti ani am trecut prin multe încercări. Încredinţat de importanţa valorilor în modelarea oamenilor, a societăţilor, am ales în general „calea grea”. Aceasta a cerut – şi cere – un efort susţinut, asumarea disputelor de valori. Da, nu trebuie să surprindă. Am trecut prin conflicte de valori, de viziune, de generaţie chiar. Pe care le-am asumat. Când te zbaţi pentru o idee, poverile pot fi duse mai uşor, în pofida adversităţilor, uneori extrem de dure. Funcţiile sunt trecătoare… Nu aş vrea să fac aici şi acum un bilanţ al activităţii mele la Arhivele Naţionale. Desigur, vreau să-mi continui mandatul în această instituţie, mai ales pentru a derula câteva proiecte mari începute în anii din urmă, dar şi pentru a demara altele, care sper să fie continuate pe termen lung dincolo de schimbările administrative şi politice.
Ţin să precizez că rezultatele obţinute nu ar fi fost posibile fără o activitate de echipă. Aceasta din urmă a suferit unele ajustări în aceşti ani, dar obiectivele, poate puţin mai temperate, poate mai adaptate realităţilor prezente, nu foarte favorabile, au rămas aceleaşi, amintite mai sus. În acelaşi timp, în ceea ce mă priveşte resimt o tensiune între activitatea administrativă (în Arhive) şi cea de cercetare. În ultimii ani – explicabil şi inevitabil – mi-a rămas mult prea puţin timp, în orice caz nu atât cât aş fi vrut, pentru cercetare. În pofida acestui neprieten al meu, care este timpul, sunt implicat şi în alte instituţii şi organizaţii. Împreună cu alţi prieteni şi/sau colegi, nu întotdeauna aceiaşi, am iniţiat proiecte, am constituit asociaţii, ale căror rezultate se văd sau care se vor vedea în viitor. Aş aminti Societatea de Studii Istorice din România (SSIR), Societatea Academică a Românilor Evanghelici (SARE), Centrul de Studii asupra Comunismului şi Postocomunismului (CSCP), de pe lângă Facultatea de Istorie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, revista Archiva Moldaviae etc.
Toate acestea au presupus din partea iniţiatorilor/fondatorilor un efort deosebit, pe multiple planuri. Dar sunt investiţii necesare pentru a avea un suport instituţional în producerea şi propagarea ideilor. De asemenea, am cărţi pe care vreau să le finalizez sau să le încep. În centrul preocupărilor mele s-a aflat istoria contemporană, în special cea a comunismului românesc, dar interesul meu este ceva mai extins. Sunt preocupat din ce în ce mai mult şi de istoria spaţiului moldovenesc, în accepţiunea sa istorică. După cum se vede, paleta e largă, dar sper că am reuşit astfel să explic în mod clar de ce, şi nu întâmplător, am plecat la Bucureşti cu gândul de a mă reîntoarce în Moldova, mai precis la Iaşi, după ce îmi voi fi făcut treaba în Arhivele Naţionale. Deocamdată sunt într-un prelungit „exil valah”.
În bună măsură văd istoria acestui spaţiu diferit de cum l-a văzut tradiţia istoriografică hegemonică la noi, cea naţionalist-romantică, reluată în anii naţional-comunismului şi perpetuată în destule privinţe până astăzi. Din păcate, influenţa acestui tip de istoriografie a fost şi încă este covârşitor în spaţiul nostru public, cu consecinţe dezastruoase asupra concepţiilor politice, asupra simţului civic. Istoria este fascinantă, trecutul fascinează. Îl interpretăm şi reinterpretăm în funcţie de noile descoperiri documentare şi poate mai ales în funcţie de provocările prezentului. Este un truism să spun că oamenii au, cu toţii, un trecut. Comunităţile, societăţile au rădăcini istorice. Iar cel mai adesea, dacă nu întotdeauna, este vorba de istorii complicate.
Ce mesaj transmiteţi concitadinilor şi ce sfaturi aveţi pentru tinerii care văd în dumneavoastră un model?
Dificilă întrebare. Deşi am o formaţie de profesor, nu aş vrea să cad în didacticism sau să ţin predici. Dar cred că e important ca tinerii să înveţe/să fie învăţaţi să fie serioşi, sobri, muncitori, să înveţe/să fie învăţaţi întâi să fie, abia apoi să aibă.
Pentru o bună societate sau măcar pentru una acceptabilă este nevoie de principii, de reguli. Oamenii au nevoie de aşa ceva. În plus, este nevoie de viziune, de organizare, de muncă sistematică, zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an. Din păcate, etica muncii reprezintă de foarte multă vreme o mare problemă în societatea noastră. De asemenea, alături de libertate, responsabilitatea este foarte importantă într-o societate democratică.
Aş îndrăzni să-i îndemn pe dărăbăneni să fie realişti, să nu-şi piardă speranţa că pot avea un viitor mai bun, mai sigur dacă îşi clădesc viaţa, inclusiv cea comunitară, pe un set de valori comune, acceptabile pentru (şi acceptate de) grupurile sociale, profesionale, politice sau religioase care compun această importantă comunitate umană. Gestionarea inteligentă a resursei umane este o condiţie necesară pentru depăşirea problemelor de care nimeni nu pare să scape şi pe care nimeni nu le va rezolva în locul celor care locuiesc acolo şi a celor care plecaţi în altă parte continuă să fie interesaţi de zonă şi de destinul ei.
Şi pentru că suntem la început de an, le doresc oamenilor din aceste locuri să le dea Dumnezeu înţelepciune şi sănătate! La Mulţi Ani! Iar publicaţiei Darabaneni.ro îi doresc să adune ani şi cititori cât mai mulţi! (interviu realizat de Alexandru D. Aioanei)
BIOGRAFIE Dorin Dobrincu (n. 1972, Darabani, jud. Botoşani): doctor în istorie al Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi, Departamentul de Istorie Contemporană. Profesor/lector asociat al Facultăţii de Istorie, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. A fost expert al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România şi coordonator al Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. În prezent este director al Arhivelor Naţionale ale României. Printre domeniile sale de interes se numără istoria politică şi socială a României contemporane, cu precădere al doilea război mondial, Holocaustul, perioada comunistă – ocupaţia sovietică, începuturile regimului comunist, rezistenţa armată anticomunistă, colectivizarea agriculturii, Gulagul românesc, exilul românesc postbelic –, memoria fascismului şi comunismului; istoria creştinismului din România, în special relaţiile stat-biserică, naţionalismul religios, represiunea comunistă asupra Bisericii şi istoria comunităţilor protestante româneşti; istoria orală; istoria regională. Este membru al mai multor asociaţii profesionale şi al unor comitete editoriale. Coautor şi editor al unor volume (8) de specialitate; a publicat capitole sau studii (peste 20) în volume colective, studii (aproape 70) şi recenzii (peste 50) în reviste de istorie, articole în reviste culturale etc. A susţinut numeroase comunicări la conferinţe şi simpozioane naţionale şi internaţionale, a organizat diverse manifestări ştiinţifice. Activitate publică în legătură cu domeniile de competenţă
Sursa: darabaneni.ro
