Daniela Niculăesei este un nume care a strălucit pe cele mai mari podiumuri de modă și a apărut pe coperțile unor reviste celebre, precum Vogue și Elle. În spatele succesului său răsunător se află însă o poveste de curaj, determinare și o iubire profundă pentru România, țara pe care nu a încetat niciodată să o numească „acasă”.
Născută în satul Tudora, din județul Botoșani, Daniela Niculăesei și-a început călătoria într-o lume cu totul diferită atunci când familia sa s-a mutat în Sicilia. Departe de casă, a trebuit să înfrunte rasismul, prejudecățile și un sistem care, la început, nu o accepta. A fost victima bullyingului, dar nu s-a lăsat învinsă. A transformat fiecare obstacol într-o lecție, iar fiecare provocare într-o treaptă către succes.
Cu o carieră de peste 17 ani în lumea modei, Daniela Niculăesei nu s-a limitat doar la a defila pe cele mai mari scene internaționale. A ales să împărtășească din experiența ei, pregătind noile generații de modele pentru competiții precum Miss World și Miss Universe. Mai mult, în timpul pandemiei, a demonstrat că valoarea unui om nu se măsoară doar în reușitele profesionale: a ales să îngrijească bătrâni, arătând că orice muncă făcută cu demnitate este nobilă.
Astăzi, deși a construit un nume puternic în Italia, visul ei rămâne să se întoarcă în România. Iubitul ei italian împărtășește aceeași dorință, iar prietenii săi sunt fascinați de frumusețea țării noastre. Daniela Niculăesei nu doar că și-a păstrat rădăcinile, dar a reușit să promoveze România într-un mod autentic, atrăgând tot mai mulți oameni spre locurile dragi sufletului ei.
Aceasta este povestea unei femei care a demonstrat că succesul adevărat nu înseamnă doar faimă și recunoaștere, ci și rămânerea fidelă valorilor care te definesc. O poveste despre luptă, sacrificii și, mai ales, despre dragostea necondiționată pentru România.
Unde te găsesc acum? Unde mergi?
Daniela Niculăesei: Eu sunt în Sicilia. Am fost la Siracusa și mă întorc la Catania.
Noi suntem stabiliți în Catania de aproape 20 de ani.
Împreună cu părinții?
Împreună cu părinții, da, și cu fratele meu. Suntem aici de aproape 20 de ani.
Și ai avut un proiect, ceva, o ședință foto?
Am avut trening. Eu mă ocup și de noile fete care vor să intre în lumea modei. Le învăț să meargă. Toată ziua m-am ocupat de asta. Am avut niște cursuri de făcut. De astăzi dimineață, de la 6, suntem aici.
Vai, vai, vai. Deci nu e așa de ușoară meseria asta?
Nu e ușoară, dar dacă comparăm cu alte meserii, e mult mai ușor. Sunt multe ore, multe ore pe tocuri, în picioare, dar în alte meserii e mult, mult mai greu. Nu poate să facă oricine, dar să țină tot timpul cont că sunt oameni care se sacrifică mult mai mult. Și muncesc mult mai mult și, din păcate, câștigă și mai puțin.
Bun, deci concluzia mea personală este că nu e suficient să fii frumoasă.
Daniela Niculăesei: Nu. Mai ales că mă ocup de backstage și cursurile de trening pentru Miss World și Miss Universe. Și acolo, de exemplu, nu țin cont doar de frumusețe. Acolo e foarte importantă și inteligența, mai mult decât o prezență fizică.
Dar tu ai fost la vreun concurs de genul Miss World, Miss Universe?
Nu, eu lucrez de 17 ani ca model de alta moda. Deci eu mă ocup doar de defilări și servicii fotografice.
Daniela Niculăesei: „Pentru mine era o tragedie pentru că nu mă simțeam acasă în Sicilia. Auzeam tot timpul: românii fură, româncele distrug familii”
Din ce motiv nu ai ajuns la un concurs de Miss?
Singurul motiv este că ești foarte expusă în concursurile de frumusețe. Și am evitat tot timpul tot ceea ce ține de poze în costum de baie, tot ce ține de poze intime.
Nu ai vrut să ai de-a face cu partea asta a industriei?
Nu, pentru că trebuie să fii destul de deschisă – dacă pot să folosesc acest termen – pentru a reuși să accepți faptul că ești în bikini în fața… a milioane de oameni. Și te mai vezi și la televizor.
Nu a fost ceea ce puteam să fac, nu am reușit. Am preferat să fac alta moda, unde defilările mi-au plăcut mai mult. Pe mine oricum mă menține în anonimat și e o artă.
Hai să ne întoarcem puțin în satul tău din județul Botoșani. Cum arată începutul poveștii tale? Locuiați la sat, tu și părinții tăi? Cu ce se ocupau ei?
Daniela Niculăesei: Da, locuiam. Părinții mei sunt din Tudora. S-au căsătorit, s-au mutat în Constanța. După cinci ani, ne-am reîntors în Tudora.
Tatăl tău cu ce se ocupa?
Tatăl meu a fost în armată.
A fost plecat în misiuni?
Da, a fost sergent în armată. A fost în Israel. După ce a decis să se retragă, s-a întors în țară. Și, printr-un proiect, a ajuns în Sicilia.
Și acolo ce face?
Se ocupă de securitate pentru o firmă locală, în centrele comerciale, în mall-urile din Sicilia.
Și mama?
Mama a fost barman pentru mulți ani. După aia, din cauza unor probleme de sănătate, nu a mai putut să lucreze. Probleme mai serioase de sănătate. Și meseria ei a fost să ne fie mie și fratelui meu mamă, și chiar o mamă foarte bună.
Când tatăl tău a venit în Sicilia cu acest proiect, v-a luat pe toți sau ați venit pe rând?
După un an și șapte luni am venit și noi. Mama, eu și fratele meu, care era foarte mic când am ajuns aici. După un an și șapte luni ne-am stabilit aici.
Deci, din fericire, nu ești unul dintre copiii aceia crescuți fără părinți în țară.
Nu, noi am avut doar o experiență de o lună și jumătate în care am stat la un unchi al nostru. Mama era aici la tata și nu a fost deloc ușor. Cred că a fost cea mai teribilă experiență a noastră. Ai mei au decis că trebuie să plecăm toți, să nu ne despărțim.
Dar cum ți-a fost adaptarea? Sicilia e așa cum o vedem noi în filme?
Daniela Niculăesei: Noi am ajuns într-o perioadă în care imaginea românilor era una foarte greșită. Mai ales despre femeile românce.
Am ajuns într-o vreme în care, cel puțin pentru mine, a fost foarte greu, pentru că rasismul era foarte puternic, inclusiv printre copii. Copiii reușesc să fie foarte, foarte răi. Eu, una, m-am adaptat foarte greu.
Cred că mi-a luat în jur de opt ani să mă adaptez aici. Țin minte că ai mei, în fiecare vară, timp de trei luni, ne duceau în țară și mă mințeau că nu ne mai întoarcem. Îmi spuneau ziua plecării doar în ultimul moment. Pentru mine era o tragedie, pentru că nu mă simțeam acasă în Sicilia.
Auzeam tot timpul „românii fură”, „româncele distrug familii”. În primii ani de școală, eram mai mică, dar pentru că eram foarte înaltă, iar ei aveau o imagine despre români că sunt mai închiși la culoare, cu ochii negri sau căprui, mulți credeau că sunt americană.
Ca să evit rasismul lor, spuneam că da. A fost cea mai urâtă perioadă, pentru că eu am fost mereu mândră că sunt româncă. Dar copiii erau atât de răi încât acesta era singurul mod prin care puteam merge mai departe fără probleme cu ei. Erau răutăți de nedescris.
Am trăit experiențe dure. Venind dintr-un sistem de învățământ românesc, unde profesorii sunt mult mai prezenți și învățătorii sunt mai implicați, era un șoc. Eu vorbeam deja engleză și franceză și învățam foarte bine.
Dar asta îmi aducea probleme în plus, pentru că nu acceptau faptul că o româncă putea fi mai inteligentă decât ei. Mi-a luat mult timp să mă adaptez aici.
Ar fi fost poate cazul să vă mutați în altă zonă a Italiei? Ați rămas în aceeași casă și în aceeași zonă de aproape 20 de ani?
Sicilia e un loc sigur atât timp cât tu decizi. Aici decizi tu ce îți dorești, cu cine vrei să ai de-a face și în ce circumstanțe vrei să te afli.
E un loc foarte frumos, dar, desigur, ca în orice colț al lumii, există și o latură mai puțin plăcută. Noi ne-am ținut departe de tot ce putea să ne creeze probleme și de absolut oricine ar fi putut să ne creeze vreun fel de dificultate. Asta a ajutat foarte mult.
Dacă nu atragi atenția și nu… De multe ori, din păcate, unii români intră în situații în care nu e nici locul, nici momentul potrivit. Știm destul de bine că există și o latură mai puțin frumoasă, dar decizia îți aparține. Alegerea e a ta.
Pe de altă parte, pentru mine a fost diferit, pentru că n-am avut cum să intru în situații neplăcute. În domeniul meu, sunt foarte cunoscută în Sicilia și în Italia.
E mult mai greu să ai de-a face cu ceea ce e mai puțin plăcut. Suntem mereu în preajma poliției, avem bodyguarzi, situația e mai complicată. Iar când ești foarte expus public, e greu să se întâmple ceva.
Ai jucat fotbal 15 ani?
Am jucat fotbal, da.
De performanță?
Daniela Niculăesei: Nu de performanță, am jucat fotbal în echipa școlii timp de cinci ani. Era ceea ce îmi doream să fac. Nu aveam nicio legătură cu lumea modei, eram total pe lângă.
M-au contactat ei, de la o agenție. Mi-a luat trei luni să mă duc să văd despre ce era vorba. Țin minte că ai mei insistau să încerc, măcar să văd.
Până la urmă, m-am dus amenințată de profesoara mea de engleză.
Cum adică amenințată?
Mi-a zis că dacă nu mă duc măcar să mă informez, mă lasă corigentă la materia ei. Și ăsta a fost singurul motiv pentru care am zis să încerc.
Nu mă simțeam deloc atrasă de lumea modei, aveam o cu totul altă părere despre ea. Credeam că nu mi s-ar potrivi, de aceea o evitam.
Bun. Și de acolo n-a mai fost decât un pas după ce ai încercat. Se pare că ți-a plăcut și ai urcat foarte repede, nu?
Da, da. Mi-a luat cam șase luni să accept. Am avut prima defilare și acolo am înțeles că nu doar partea economică era importantă.
Eu eram foarte timidă, nu vorbeam cu absolut nimeni. Dar experiența asta m-a ajutat enorm.
Te-a ajutat să…?
Să pot vorbi cu alte persoane fără să-mi fie rușine, frică sau teamă de a comunica.
Și ai ajuns pe copertele revistelor?
Da, am ajuns pe coperțile Vogue, pe Elle, pe foarte multe reviste de modă din America, chiar și în Japonia și China. Au fost ani frumoși, din punctul meu de vedere.
Au fost, spui? Adică s-au terminat anii ăștia?
Cred că, având 29 de ani, ușor-ușor vreau să mă retrag pe partea de training. Vreau să mă ocup de noua generație. Cred că totul are, pentru mine, o limită.
Și trebuie să dăm spațiu celor mai mici, pentru că noile generații au nevoie, inclusiv în sectorul modei, de fețe noi. Eu cred că asta e cel mai important. Un refresh din când în când este necesar.
În acești cinci ani, de când mă ocup de training și de backstage, am înțeles că asta îmi place enorm. Să organizez totul, să am grijă de noile generații. Și văd că sunt mult mai empatice, mai unite, mai bune și mai drăguțe una cu cealaltă.
Când am început eu, acest sprijin nu exista.
Și mai câștigi la fel de mulți bani din backstage? Poți spune că e un vis împlinit? O poveste de succes? Poate mai mult decât ți-ai fi imaginat vreodată?
Da. Pot spune că nu a fost un vis, dar a fost o surpriză foarte plăcută a vieții.
A fost o surpriză care mi-a permis, treptat, să reușesc să mă întrețin, să termin o facultate, să cresc ca om.
Și cel mai important este că nu am rămas același om. Nu m-a schimbat lumea modei. Am mers până unde am considerat că e cel mai bine, punând pe primul loc respectul și demnitatea.
Am știut unde să mă opresc, pentru că am preferat să mă formez ca om, să iau în calcul și faptul că nu poți fi top model toată viața. Trebuie să fii, înainte de toate, om. Să construiești o carieră și în afara modei.
Apropo de asta, citeam undeva că a fost o perioadă în pandemie când aveai grijă de bătrâni și spuneai că erai foarte mândră de munca asta.
Ce înseamnă că aveai grijă de bătrâni? Cum ai ajuns în contextul ăsta?
A fost o perioadă în care modelingul, desigur, nu funcționa. Nu aveam cum. Ce puteam să fac? Câteva shooting-uri prin Meet sau Zoom, dar se lucra foarte puțin.
Eu, obișnuită să fac ceva tot timpul, și crescând într-o familie în care am învățat că, atât timp cât îți câștigi pâinea cu demnitate, orice muncă e ok – fie că e curățenie sau îngrijirea bătrânilor – am ales să nu stau degeaba.
Aveam o vecină de 80 de ani care avea nevoie de cineva să aibă grijă de ea. Așa că stăteam cu ea. Îi găteam, o spălam, o schimbam, îi dădeam medicamentele.
Și chiar sunt mândră de asta. Pentru că, indirect, cum nu am avut parte de bunicii mei – ei fiind în România – a fost ca și cum, într-un fel, am avut grijă de ei.
Te-a plătit cineva pentru munca asta?
Da, da, da.
Ce drăguț! Ai spus că bunicii sunt în continuare în România?
Bunicii nu mai sunt din 2011.
Dar mai aveți pe cineva în țară?
Da, avem rude în țară, avem și casă în România. Ne întoarcem acum o dată la trei luni. Și visul nostru este să ne putem întoarce într-o zi definitiv.
Serios?
Da, da. Oricât de frumoasă ar fi Italia, Sicilia, și oricât de mult am construit aici în toți anii ăștia, pentru noi România rămâne ceea ce iubim cel mai mult. Rămâne locul nostru de suflet.
Și sperăm să reușim, într-o zi, să ne întoarcem și să fim acolo. Orice realizare am avut aici, m-am întrebat mereu cum ar fi fost dacă aș fi reușit același lucru în România. Sau cum ar fi fost să fim toți împreună acolo.
Sursa: life.ro
