Acum 132 de ani, în postul Crăciunului, avea loc una dintre cele groaznice răzbunări țărănești asupra autorităților locale. Oamenii sărăciți de arendași simțeau că le-a ajuns cuțitul la os. A fost nevoie de câteva insulte și o atitudine impertinentă pentru crima secolului.
La sfârșitul secolului al XIX-lea țărănimea din Moldova și Valahia fierbea. Deși reprezenta aproximativ 80% din populația Vechiului Regat era cea mai obijduită și năpăstuită clasă socială. Așa cum o descriu mulți contemporani, România sfârșitului de secol XIX era o mare de amărâți stăpânită de o minoritate birocratică sau aristocratică care deținea mare parte a pământurilor și a averilor, scrie Adevarul.
Nici măcar legea de împroprietărirea lui Cuza nu rezolvase nimic. Țărănimea se zbătea în analfabetism, sărăcie și alcoolism. Iar apariția arendașilor, cei care administrau moșiile boierilor plecați să trăiască acel high-life de la oraș, a agravat și mai tare situația. Puși pe căpătuială și profit, arendașii și vătafi de moșii au adâncit starea de sărăcie, disperare și nemulțiumire a pălmașilor moldoveni, munteni sau olteni. Acel Belle Epoque românesc se termina cu aprinderea unui butoi de pulbere care va exploda la începutul veacului următor, în 1907. Primele semnale de alarmă au început să fie trase încă din ultimul deceniu al veacului al XIX-lea, inclusiv cu o crimă a secolului, un eveniment care a cutremurat țara.
Atunci când țăranii ajung la limita răbdării
La finele secolului al XIX lea, majoritatea populației românești, adică țărănimea trăia aproape ca în evul mediu. Dacă este să ne gândim că în anul 1906, după cum arată statisticile, peste 82% din populația României era analfabetă, ne putem face o imagine a mizeriei în care era lăsat să se zbată țăranul român. Fără pământ suficient, sau chiar deloc, fără mijloace de subzistență, țăranul se refugia în consumul de alcool, complicând și mai tare situația.
„Ţuica se consumă în mod excesiv prin aceea ce poporaţiunea rurală decade moraliceşte şi fiziceşte. Rachiul mai trece în faţa ţăranului de o panacee aproape contra tuturor boalelor; fiecare oră de repaos se petrece în beţie”, preciza şi medicul Crăniceanu, citat în ”România medicilor”. Oamenii erau nemulțumiți de lipsa pământului, de lipsa surselor de hrană, iar boierii lăsaseră moșiile pe mâna arendașilor hrăpăreți, care din dorința de a scoate un profit cât mai consistent se pretau la numeroase abzuri asupra țărănimii.
În anul 1888 o puternică răscoală țărănească a cuprins întreaga țară. Sătenii au dat foc conacelor, au atacat autoritățile și au ars registrele agricole, cu învoielile arendașilor. A fost nevoie de intervenția armatei, care a tras în mulțime și a potolit spiritele. Cel puțin pentru moment. Țăranii însă ardeau mocnit așteptând să izbucnească din nou.
Zbirul Amăriucăi s-a angajat să facă ordine în țăranime
Autoritățile nu învățaseră nimic din răscoala brutală a țăranilor din 1888. S-au mulțumit să-i intimideze trăgând direct în oameni și să-i bage la ocnă pe liderii sau agitatorii din sate. Au păstrat însă aceeași atitudine față de țărănime. În aceste condiții, prevestind parcă răscoala de la 1907, ultima mare revoltă țărănească din Europa, tot la Botoșani, acolo unde se vor petrece și evenimentele de la 1907, a avut loc cea mai abominabilă crimă a secolului al XIX lea. Cel puțin asta sugerau publicațiile vremii. Totul a început în anul 1893, în comuna Tudora, județul Botoșani.
Oamenii din Tudora erau văzuți de autoritățile vremii ca recalcitranți, răzvrătiți. Participaseră de altfel și la răscoala din 1888. Aparent păreau liniștiți și respectuoși cu autoritățile. În realitate, însă, era ca un butoi de pulbere gata să explodeze. Ani la rândul avuseseră un vătaf de moșie care le mâncase zilele. Se numea Vasile Amăriucăi și a fost șapte ani primar la Tudora iar mai apoi încă patru, vătaf de moșie în serviciul proprietății. Localnicii aveau resentimente puternice față de Amăriucăi și se bucuraseră când acesta a fost înlocuit din funcția de primar.
„Vasile a Măriucăi a fost înainte cu 4 ani primar în comuna Tudora, timp de vreo 7 ani. A condus afacerile comunei cu multă destoinicie, însă s-a purtat cu multă violenţă faţă de locuitori. Ultimii 4 ani dânsul a servit ca vatav de moşie în serviciul proprietăţii, locuitorii din Tudora fiind cunoscuţi ca cei mai răzvrătitori din acest judeţ.”, se arată în „Raportul Procurorului Tribunalului Judeţului Botoşani către Ministrul Justiţiei” din 1893, publicat în revista „Luceafărul” de regretatul istoric botoșănean, Ionel Bejenaru.
