Tudor-Ilie Lăzăruc este medic rezident pediatru la Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „Sf. Maria” din Iași şi lucreză sub îndrumarea conf. univ. dr. Magdalena Stârcea, medic-șef al secției Nefrologie pediatrică şi a prof. univ. dr. Ingrith Miron, coordonator de rezidențiat în pediatrie și șef al secției Oncologie-Hematologie pediatrică. Tudor este şi asistent universitar la disciplina Pediatrie de la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași, scrie Ziarul de Iasi.
Născut în Botoșani, a urmat Liceul de Artă „Ștefan Luchian” și a studiat chitară clasică. La începutul clasei a 12-a, în minte i-a încolțit ideea de a deveni medic. Nici acum nu ştie cum a ajuns la această idee. Crede că, probabil a fost atras de componenta umanistă a medicinei, că a răspuns unei provocării de a aborda un domeniul complet nou pentru el și că a fost încurajat de părinți. A absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași în 2021 apoi a urmat rezidenţiatul.
„Din punctul meu de vedere, concursul de rezidențiat este, înainte de toate, un test de reziliență. Cred că ești atât de pregătit pe cât ești de disciplinat, iar disciplina e greu de dobândit când nu poți rezista stresului și frustrărilor. A fost dificil și am simțit că mă lupt cu limitele mele, dar m-am raportat constant la prieteni și colegi mai bine organizați și am încercat să tind spre performanțele lor. Din păcate, formatul examenului, motivat de necesitatea unei evaluări obiective a mii de candidați, nu încurajează neapărat cultivarea gândirii medicale. În retrospectivă, concluzia mea este că am consumat prea multe resurse emoționale în pregătirea și susținerea examenului. Rezultatul a fost bun, dar examenul nu trebuie privit ca o chestiune de viață și de moarte”, a explicat Tudor.
La repartiția după examenul de rezidenţiat știa că îşi doreşte o specialitate care să-i permită să lucreze cu copiii. Dintotdeauna s-a simțit bine alături de cei mici și crede că a ajuns la această specialitate și pentru că a avut o copilărie frumoasă.
Medicul crede că cele mai relevante criterii pentru alegerea unei specialități sunt stilul de viață asociat acesteia, prezența sau absența interacțiunii cu pacienții și posibilitatea unei formări profesionale de calitate în rezidențiatul respectiv.
El este de părere că deși toate specialitățile medicale sunt importante și indispensabile unui ecosistem medical performant, sacrificiile personale pe care trebuie să le facă un rezident pentru a se forma, de exemplu, într-o specialitate chirurgicală, sunt mai mari decât în cazul altor specialități. Nu știe în ce măsură „sacrificiu” este cuvântul potrivit, dat fiind faptul că se discută despre o alegere și nu o decizie impusă, dar realitatea este că e nevoie de un crez personal și o afinitate aparte, pentru a parcurge pregătirea de rezidențiat în anumite specialități.
„Dacă se adaugă şi nerecunoașterea timpului de muncă pe parcursul gărzilor pentru medicii rezidenți, incertitudinea unui loc de muncă la finalizarea rezidențiatului sau comportamentul abuziv al unor coordonatori, balanța poate înclina ușor spre specialități care permit mai multe momente de respiro. De asemenea comunicarea este o componentă cheie în viața de zi cu zi a unui medic. În clinică trebuie să comunici pe subiecte complexe, greu de înțeles pentru pacienți și aparținători, și trebuie să poți transmite, cu empatie, vești care schimbă complet lumea unui om. Specialitățile de laborator pot fi un răspuns pentru cei care doresc să evite acest tip de interacțiune. Desigur, sunt un răspuns și pentru cei pasionați de domeniul respectiv și subliniez că anatomopatologia, medicina de laborator ori imagistica medicală sunt specialități fără de care medicina modernă nu ar fi posibilă. Performanța medicală în anumite specialități poate să difere de la un centru universitar la altul. Scopul rezidențiatului este să formeze specialiști bine pregătiți, astfel că alegerea unei specialități poate fi influențată și de accesul la mentori sau echipe medicale performanțe”, este opinia medicului rezident.
Parcursul lui spre pediatrie a fost influențat și de întâlnirea cu conf. univ. dr. Magdalena Stârcea, sub îndrumarea căreia a lucrat la teza de licență. Tudor îi mulțumeşte de fiecare dată când are ocazia deoarece consideră că a fost un mentor atât din punct de vedere medical, cât și din punctul de vedere al desfășurării relației medic-pacient.
„Cred că suntem datori să oferim celor mici un start bun în viață și o putem face prin îmbogățirea copilăriei lor. Dacă știi să intri în lumea copiilor, din care noi, ca adulți, nu cred că ar trebui să plecăm definitiv vreodată, te întâmpină bucuria, entuziasmul și speranța. Pediatria e o specialitate aparte prin prisma dualității acesteia. Oferă medicului provocări profesionale imense, dar și posibilitatea de a se juca la serviciu. În ciuda acestor lucruri frumoase, bineînțeles că și în pediatrie ești părtaș la multă suferință și nedreptate, frecvent amplificate în contextul în care și familia copilului se află, sub o formă sau alta, în grija noastră”, a spus Tudor.
El crede că medicii rezidenți sunt esențiali în activitatea spitalelor terțiare din România care nu ar putea funcționa în absența acestora. Pe parcursul pregătirii, aceştia îngrijesc pacienții, iau decizii terapeutice sub îndrumarea și aprobarea medicilor titulari și asigură funcționarea imensei mașinării birocratice dintr-un spital cu sute de paturi.
„Gărzile sunt lungi, provocatoare și obositoare. Dacă marți sunt de gardă, însumând programul de lucru cu orele de gardă, înseamnă că ajung la spital la ora 7.00 dimineață și plec acasă a doua zi, în jurul orei 13.00. Orele de gardă nu sunt remunerate pentru medicii rezidenți care asigură linia a II-a de gardă și nu sunt înregistrate nici ca vechime în muncă. În ciuda acestor aspecte abuzive, generate fie de lacune legislative, fie de lipsa punerii în practică a cadrului legal, ne continuăm activitatea din gărzi pentru că pe parcursul lor acumulăm multă experiență, ne dezvoltăm aptitudinile și continuăm să avem grijă de pacienții noștri. Mă gândesc acum ce înseamnă o gardă grea la noi. E greu când ai «mâinile legate». Când un adolescent bolnav oncologic terminal este transferat din teritoriu și moare odată ajuns în spitalul nostru pentru că nu există suficiente centre de îngrijiri paliative în fiecare județ, unde copii ca el să poate să-și trăiască ultimele zile feriţi de suferința agonizată, aproape de familie şi nu la Iași”, a spus medicul.
Va merge la specializare în Franța, dar nu vrea să rămână acolo
Pe mai departe, îşi propune să crească profesional. Să se reîntoarcă în Franța pentru un stagiu scurt de pediatrie. Povesteşte că a fost acolo 6 luni în 2020, ca student în Grenoble, dar vrea să continue să profeseze în România, pentru că știe că poate face performanță aici, dovadă fiind echipa în care s-a integrat, care reprezintă un model de cooperare.
„Le mulțumesc tuturor celor alături de care lucrez, doar întâmplarea face ca eu să fiu intervievat aici, dar adevărul este că în medicină nu poți fi singur și că pentru un medic tânăr, susținerea din partea echipei medicale este esențială”, este opinia medicului rezident.
Dacă ar putea să schimbe ceva Tudor se gândeşte la o reformă a învățământului medical cu o regândire a examenului de licență și a rolului pe care îl poate juca un absolvent de medicină, care nu a susținut concursul de rezidențiat, în asigurarea asistenței medicale primare.
În al doilea rând, componenta birocratică a sistemului medical românesc este caracterizată de redundanță, care ar putea fi diminuată cu relativă ușurință, ca de exemplu prin uniformizarea practicilor birocratice între spitale, respectiv digitalizarea, de-o manieră inteligentă, a fluxului de lucru.
„Ce aș schimba, înaintea oricăror reforme dependente de voința politică, aspecte economice sau juridice? Este atitudinea față de suferință. Uneori, încrederea pacientului este trădată, inconștient, de gesturi sau vorbe ale personalului dintr-un spital. Desigur, există circumstanțe atenuante, dar cred că nimic nu justifică atitudinea zeflemitoare, iar pentru ca noi să putem avea pretenții din partea pacienților și aparținătorilor, e nevoie să fim un exemplu. Iar când vine vorba de copii, trebuie să fim chiar mai mult, partenerii lor de joacă, în trecerea prin suferință. Așadar, să creștem binele din noi și schimbarea va urma”, a concluzionat Tudor-Ilie Lăzăruc.
Sursa: ziaruldeiasi.ro
