Niculina Moica a devenit deținut politic, fiind arestată de Securitate pe când avea doar 15 ani, într-un lot ale cărui condamnări au însumat nu mai puțin de 295 de ani de temniță grea și muncă silnică.
”Familia mea a fost zdrobită la propriu de Securitate”, explică doamna Niculina Moica, nu fără un tremur care, deși abia perceptibil, îi întunecă privirea – după arestarea sa a urmat arestarea tatălui (avea să-i audă tusea pe coridoarele Securității din Târgu Mureș și asta a zdrobit-o pe interior), fără a se face vinovat de vreo culpă reală, oricare, fiind anchetat brutal și aruncat în pușcării și lagăre de exterminare, în timp ce mama i-a fost dată afară din casă, care i-a fost confiscată lalolaltă cu întreaga avere a familiei, biata femeie fiind nevoită să muncească prin casele altora pentru a-și duce traiul de pe o zi pe alta, fără să știe absolut nimic despre soarta unicului copil și a soțului, scrie podul.ro.
După anchetele de la Securitatea din Târgu Mureș, copila de odinioară avea să treacă prin penitenciarele Jilava, Botoșani și Arad, unde a cunoscut și numeroase ”viețașe” anticomuniste – interviul conține o serie de evocări și episoade inedite.
„Calvarul meu a început în 1959, când eram elevă în clasa a IX-a de liceu, în Reghin, oraș care făcea parte din Regiunea Autonomă Maghiară. Atunci am fost arestați mai mulți elevi, la grămadă. Puseserăm bazele unei organizații subversive, la îndemnul lui Nicolae Muntiu, unul dintre băieții mai mari, organizație pe care o denumiserăm „Uniunea Tineretului Liber din România”. Deși aveam doar 15 ani și șapte luni, mi-a fost foarte ușor să îmi anunț adeziunea la o astfel de grupare, deoarece întreaga mea familie era nemulțumită de acțiunile aberante dispuse de dictatura comunistă. Tatăl meu a muncit din greu toată tinerețea pentru a-și cumpăra pământ, iar bolşevicii i l-au confiscat peste noapte, în mod abuziv, ca și cum nu i-ar fi aparținut niciodată. Îmi amintesc că, atunci când auzea de comuniști, tatăl meu îi înjura printre dinți. În schimb, la noi în casă se vorbea frumos despre Rege, despre perioada de dinainte de război… Inevitabil, eu am fost crescută în spiritul acesta, al valorilor românești autentice. Deși era un om simplu, când se întorcea seara de la muncă, tatăl meu îmi făcea un semn și îmi spunea: „Pune te rog radioul pe «Vocea Americii»”. Nu i-am iubit niciodată pe comuniști și nici nu îi voi iubi vreodată. Dimpotrivă”, povestea, pentru sursa citată, Niculina Moica.
După Jilava a ajuns la Botoșani. A mărturisit prin ce a trecut și aici.
„M-au repartizat la penitenciarul Botoșani, unde – nu mai rețin cine a fost deținuta care m-a învățat – am ieșit la raport și am cerut să mi se dea dreptul la vorbitor, deoarece eram minoră. După ceva timp, solicitarea mi-a fost acceptată. Așa am reușit să vorbesc puțin cu mama, care nu a știut nimic de mine până atunci. Deși abia își ducea traiul de pe o zi pe alta, sărmana mi-a adus și un pachet micuț, cu niște mâncare și puține haine, ce a putut aduna și ea. Din acel moment, fiindcă avusesem contact cu cineva de afară, am fost izolată total, dusă departe de celelalte deținute. Pentru aproape un an de zile am stat într-o cameră mare și goală, unde am răbdat un frig atât de cumplit, încât am crezut că o să mor acolo, înghețată, în cea mai groaznică singurătate. Or, în condițiile unui regim drastic de încarcerare, vă asigur că singurătatea devine o piatră de moară. Timpul abia dacă se scurge. O vreme am reușit să comunic la perete prin ciocănituri scurte, în ritm de Morse. Vecinul meu era un deținut tânăr, bolnav de TBC, iar cei care sufereau de această boală primeau o porție dublă de pâine – de fapt, o firimitură în plus. Parcă îl chemaViorel Nica, dar nu știu dacă a reușit să supraviețuiască pușcăriei, fiindcă era foarte bolnav, poate că în stare ultimală. Acestui om îi port o mare recunoștință și îi mulțumesc atât pentru dialoguri cât și pentru bucățica de pâine pe care mi-o lăsa, atent pitită, pe bazinul veceului. Nu l-am cunoscut niciodată față în față și nici nu am mai auzit nimic de el după acea scurtă perioadă.
În cei cinci ani petrecuți în temnițele comuniste am cunoscut doar patru alimente: arpacașul de toate zilele, o fasole măruntă și neagră, cartofi deshidratați și varză acră ca vai de ea, dar să nu vă închipuiți cumva că erau prea multe în gamelă… fugeai după o boabă de fasole… De fapt, mâncam un polonic de zeamă chioară. Mațele ne chiorăiau în permanență de foame. Pe zi, aveam dreptul la 100 sau 120 de grame de pâine – o feliuță străvezie care nu îți putea potoli crampele din stomac. Foamea era un fel de a fi, o constantă. Se murea de foame. Ne mai dădeau și o cănuță cu apă neagră, fără pic de gust, pe care gardienii o numeau „cafea” din motive numai de ei ştiute. Alteori ne aduceau un calup de turtoi, de fapt, tărâțe parțial coapte, sau mămăligă rece făcută la tavă. Rațiile zilnice erau întotdeauna extrem de mici. Datorită acelui turtoi blestemat am ieșit din închisoare cu o gastrită dureroasă”, a povestit, pentru podul.ro.
