Silviu Damean este al doilea copil din familia sa, dar abandonat de către părinți, ca restul fraților săi. A fost găsit de bunici în stratul de flori, crescut până la trei ani de bunicul de pe mamă, iar apoi dat către creșă care, ulterior, a devenit o casă de copii. Nu se rușinează că a crescut într-un centru de plasament, nici că nu are cui să-i zică mamă. Nu consideră că este responsabil de acțiunile celei ce i-a dat viață, dar nici nu se poate forța să îi poarte vreun sentiment. În schimb, datorită lipsei de iubire pe care el a simțit-o, a vrut o familie a lui. A dăinuit întru toate, scrie life.ro. Are doi copii cărora prima promisiune pe care le-a făcut-o tacit a fost să le ofere siguranță, dragoste permanentă și sprijin necondiționat.
Trecutul, mărturisește Silviu, nu-l urmărește. Este pe cont propriu, în domeniul hairstyling-ului, deși, inițial, voia să urmeze calea artistică. Să-i cunoaștem povestea de viață!
Silviu Damean:„Părinții mei m-au abandonat”
Silviu, cum te găsesc în momentul prezent?
Sunt bine, Ema! Sunt căsătorit, am doi copii și îmi văd de serviciul meu. E ok acum.
E ok acum, ai menționat, dar ce nu era ok înainte?
Păi, e mult de zis, e mult de povestit.
O să ajungem și acolo. Mi-ai zis că sufletul tău în perioada aceasta arată bine și vine astfel curiozitatea mea despre cum ai început 2023. Cu ce proiecții?
Am început un canal de Youtube cu vreo 3 ani în urmă și încerc să mă țin de el.
Ce atașezi pe canalul tău?
Ceea ce fac eu. Tunsori de damă și de bărbați. Mai am și niște artificii pe acolo.
De când ești în acest domeniu?
De 14 ani.
Planurile tale de când erai mic coincid cu planurile din prezent?
Deloc.
Ce îți doreai să devii când erai mic?
Voiam să mă duc pe partea de desen, dar neavând părinți, a trebuit să învăț ceva rapid ca să mă pot descurca financiar. Pe partea artistică dacă mă duceam, trebuia să fie cineva în spatele tău, să te finanțeze, să te sprijine un an sau doi măcar. Și atunci neavând, eram singur, am ales ceva mai ușor.
Și, probabil, ceva ce să îți aducă bani imediat să te întreții.
Da, așa este!
Și apropo de faptul că așa cum ai pomenit, ai fost singur, te întreb de cât timp ești singur? De ce?
Păi, părinții mei m-au abandonat. Ei lucrau ca mineri la Târgu Jiu. Vă povestesc din ce am auzit și eu de la bunica de pe tată, bunicul de pe mamă și nașa mea de botez pe care am cunoscut-o acum cinci ani în urmă. Ce știu eu, zic și eu mai departe.
Silviu Damean:„Mama m-a lăsat la bunici, printre niște flori”
Hai să o luăm încet. De la ce vârstă ai fost lăsat de către ei, părinții tăi, spre casa de adopție?
Mama mea m-a făcut pe mine și ceilalți frați și ne-a abandonat pe toți. Din ce am înțeles de la bunicul meu, tatăl ei, că ea n-ar fi vrut să ne vadă. El tot trăgea de ea să ne vadă.
Dar ea v-a lăsat în spital, sau pe tine te-a abandonat acolo, sau te-a adus acasă, la bunicii tăi?
Da, dar nu pe toți. Eu am fost la bunicul meu. Sora cea mare a rămas la bunicii de pe tată. Eu, la bunicul de pe mamă. Iar ceilalți frați, i-au dat și pe ei la casa de copii. O perioadă de câțiva ani, primii ani din viață, însemnând primii 3 ani, cam așa, eu am stat la bunicul. Și după 3 ani, el m-a dat spre casa de copii.
Mama, din ce știu, m-a lăsat la bunici în fața porții, în curte, printre niște flori. Când a venit bunica mea de pe la treburi, a auzit un plâns. Eram eu acolo. A rămas să mă boteze. Bunica mea avea o soră. Sora respectivă, avea o fată care m-a botezat. După ce m-a botezat, m-a luat bunicul în grija lui. Când n-a mai putut nici el să mă țină, m-a dat la o creșă. El lucra și nu mai avea timp să mă îngrijească.
Până în 1990 era creșă, după a devenit casă de copii. Am fost acolo aproape 60 de copii, după care, în 1993, cred eu, au venit niște danezi. Fiecare copil era în grija unei familii. Fiecare beneficia de tot ce avea nevoie. Făceam diverse activități atât la casa de copii, cât și în afară. Ne scoteau la cinema, mergeam la plimbări. Se cumpărase tot prin sprijinul lor un apartament în Botoșani și, prin rotație, mergeam grupuri de copii și găteam pizza, spaghetti, spălam vasele. Și de acolo până în 2000, tot cu danezii, printr-o fundație înființată, ne-au dat în plasament. Au căutat o familie. Eu am nimerit într-o familie tot din Botoșani, la periferie și am stat acolo la ei până în 2011.
Ce vârstă aveai?
Când am plecat la ei? Aveam undeva în jur de 12 ani. Atunci, în 2000, în luna noiembrie a murit și mama. Despre ea nu știu ce să vă zic. Nu am avut tangențe cu ea deloc.
Bunicul te-a dat și el pentru că nu mai avea posibilități, dar ați mai păstrat legătura?
Da, noi am păstrat legătura până a murit el. Mergeam frecvent la el. Nu am putut când eram la casa de copii să merg foarte des. Era cu bilet de voie, cu anumiți pași pe care trebuia să-i facem când eram la casa de copii. El mai venea pe la mine la orfelinat. Venea cu dulciuri, cu bănuți. Au fost vacanțe când am fost luat acasă. Nu s-a pus problema să rup legătura cu el, dar nu mai putea nici el, fiind bătrân.
Spune-mi când ai plecat de la acea familie care te adoptase?
Am plecat de la ei undeva prin 2010, ianuarie.
Și unde te-ai dus?
Hai să ne întoarcem puțin să discutăm despre mama ta. Am o curiozitate legată de sentimentele pe care le porți mamei tale.
Cum să vă zic eu?! Nu port niciun sentiment. E foarte greu să explici cuiva dacă am avut cândva sentimente sau dacă încă îi port. Nu! Nu mi-e greu să explic, dar nu toți pot să înțeleagă. Cei care au crescut în sânul familiei, înțeleg ce înseamnă iubirea, dar nu lipsa ei. Nu am fost de acord cu așa ceva și dacă ar fi fost printre noi și în ziua de azi, mama nu ar avea vreo scuză.
De câte ori te-ai întâlnit cu ea pe parcursul vieții tale?
Cred că de vreo 4-5 ori.
Cum erau acele întâlniri?
O dată, ne-a luat pe trei dintre noi acasă, dar nu îmi aduc aminte prea multe. O altă dată, cred că și ultima, aveam vreo 7 ani, eram la școală, pe la biserică și în drum spre biserică, ne-am văzut pe drum. Aia a fost ultima dată.
Ai putut vreodată să te adresezi cu apelativul mamă? Sau cum o strigai?
Nu îmi mai aduc aminte, dar nu cred că îi ziceam mamă. Nici bunicii mele nu i-am putut zice mamă. Chiar dacă și pe tatăl meu îl cunosc, nici lui îi zic tată. Nu pot să le spun așa. Singurul om căruia i-am zis așa a fost bunicul meu. La el, era altceva. A fost altceva pentru mine.
Cu frații tăi ce legătură ai? Sunteți frați de pe același tată?
Ultima soră este soră doar de pe mamă. Păi, cu un singur frate țin legătura. Cu ceilalți, nu. De exemplu, am aflat că am o soră mai mare pe la 18 ani, iar faptul că am și o soră mai mică, am aflat pe la 20 de ani. Târziu.
Silviu Damean:„Am avut și niște educatori foarte răi înainte de 1989”
Spune-mi, Silviu, acum că ai ajuns adult, cum consideri că ai crescut tu? Cu ce valori ai plecat la drum în viață și de la cine însușite?
Să vă zic sincer, eu cred că am învățat multe de la clienții mei. Am și părți bune, dar am și părți rele. Am învățat multe de la clienți, mai ales la începuturile mele. Unii dintre ei știau greutățile mele și m-au învățat de bine.
Ai spus că ai trecut peste greutăți. Îmi imaginez, poate, dar aș vrea să aud mai exact de la tine care a fost greutatea cea mai mare din viața ta? Presupun că șederea în casa de copii și nu în sânul unei familii.
Da, șederea în casa de copii a avut părțile ei foarte bune, dar și mai puțin bune.
Noi știm prea bine cu toții că înainte de 1989 se întâmplau inclusiv agresiuni în casele de copii.
Ca să îți mărturisesc cinstit, au fost două. S-au întâmplat într-o perioadă de vreo 2-3 ani când era un personal foarte vechi, cu metode învechite de a ne educa. Erau foarte răi. Ei ne scoteau afară în zăpadă desculți. Erau niște educatoare care veneau cu nuci, mâncau miezul din ele și pe coji ne puneau genunchii pe coji și ne țineau cât voiau ele. Nu doar asta se întâmpla, ne dădeau și cu varga sau linia la palmă de ne făceau mâinile cât o franzelă. Dar asta până să vină danezii. După ce au venit ei, s-a schimbat totul.
V-a pus Dumnezeu mâna în cap, cum s-ar spune.
Da, exact! Eu am avut norocul că am prins o perioadă mai scurtă față de alții.
În familia care te-a adoptat, acei asistenți maternali, cum te-ai simțit?
Acolo, a fost și bine, dar și rău. Exact ca într-o familie.
Ai simțit că ești de-a lor și că nu ești adoptat?
Nu am avut nicio problemă. Am fost mulțumit.
Mai păstrezi legătura cu acea familie?
Da, ne mai vedem. Nu prea pot eu, căci sunt foarte ocupat.
Crezi că te mai urmărește trecutul acum?
Nu trăiesc cu trecutul.
Silviu Damean:„Mai simțeam lipsa părinților la serbările de Crăciun de la școală”
Te-a afectat vreodată la școală? Ți se spunea că ești de la casa de copii?
Nu, niciodată. Din contră. Pe la serbările de iarnă, când veneau toți părinții și venea și Moș Crăciun, mai simțeam lipsa. Părinții colegilor mei puneau bani și pentru mine la cadoul de la Moș. Poate atunci erau singurele momente când simțeam lipsa unei familii. N-am avut nici colegi care nu au zis niciodată că sunt de la casa de copii. Din contră, am avut colegi care au sărit în apărarea mea atât la școala generală, cât și la liceu.
Din lipsa acestui sentiment de iubire de care tot am vorbit amândoi, tu ți-ai dorit să îți faci familia ta. Să fie aceasta mulțumirea ta cea mai mare?
Da, normal. Pentru mine este cea mai mare realizare.
Tu nu ai primit sfaturi de la mama ta, nici de la tatăl tău, dar ești la rând părinte acum. Cu ce sfat vii tu mereu către copiii tăi? Ce le transmiți mereu?
Ei sunt micuți acum. Eu o să-i sprijin mereu.
Probabil, îți dorești să învețe la școală și să-și aleagă traseul după cum doresc ei.
Exact. Oricum, îi spun ăluia mare mereu să fie atent. Îmi place că îi place școala.
Cui îi mulțumești pentru ceea ce ești tu astăzi?
Soției. Sunt mai multe persoane, dar, în special, ei. Ca în orice cuplu, sunt bune și rele. Pornești la drum, dai și peste provocări, dar noi le-am depășit. Cu toate astea, așa cum a fost relația noastră de la bun început și până în ziua de azi, a suportat toate nebuniile mele:)). Este lucru mare. Nu oricine poate.
De cât timp sunteți împreună?
De 13 ani. Plus de asta, știindu-mi trecutul, nu a fost ușor nici pentru ea, garantat.
La începuturile tale cu ea, ți-a fost rușine să-i spui despre rădăcinile tale?
Să vă spun ceva. Mie nu mi-a fost niciodată rușine că n-am avut părinți. Asta a fost, doar că nu multe persoane nu înțeleg asta.
Important este că tu te-ai acceptat și ți-ai oferit iubire.
Nu eu mi-am ales viața aceasta.
