Nici acum nu realizează că titlul de Omul Anului 2023 i-a revenit lui, în Gala pe care TVR a organizat-o chiar în noaptea de Revelion. Îi e greu să creadă. „Aș spune că omul anului e și bătrânica simplă de la sat”, mărturisește Vlad Plăcintă, cu o modestie cum rar ți-e dat să vezi. Nu i se pare nimic extraordinar în ceea ce face. Spune doar că el își face treaba, atâta tot. Nu e Dumnezeu, dar îl are pe Dumnezeu aliat fără doar și poate. Asociația „Salvează o inimă”, în 12 ani, s-a tranformat în „salvează sute de inimi”. Mai exact, peste cinci sute de campanii online și peste o mie de copii și tineri au primit sprijin financiar până în momentul în care am povestit cu el.
„Am ajuns să premiem normalitatea. Asta e normal, să ne punem în locul celui de lângă noi. Să îl ajuți pe cel de lângă, chiar și cu o îmbrățișare. E greu să fii Omul Anului în România. E un titlu cu mult mai multă responsabilitate. Și simt asta de când mi-a fost acordat titlul. De atunci, mai multe cazuri vin către mine.”, explică Vlad Plăcintă.
Când era mic, Vlad voia să se facă preot. Ba chiar călugăr. I se părea o lume care i se potrivește. În liceu, își cheltuia banii pe cărți religioase. Și mai fugea din când în când pe la mănăstiri. Acolo se simțea bine. Acolo era liniște. Acolo era locul lui. Doar că și-a dat seama că viața monahală nu i se potrivește în momentul în care a citit și mai multe cărți de patristică. Valorile, virtuțile, măsurile i s-au părut prea mult pentru el. La urma urmei, ar fi însemnat să se „căsătorească” cu Hristos pentru totdeauna. Și de Hristos nu poți să te desparți. Așa că s-a gândit mai bine și a ales calea firească a omului obișnuit.
Urmareste-ne pe Google NewsAsociația „Salvează o inimă” a luat ființă din pasiunea lui Vlad pentru tehnologie. Își aduce aminte perfect momentul în care a intrat în primul internet cafe și ce anume a căutat pe Google: Steaua București. Se întâmpla în anul 2005. Era curios. Îi plăcea să descopere lucruri noi. Și câțiva ani mai târziu, când era la modă blogosfera, a pus cap la cap pasiunea pentru tehnologie și empatia în spiritul căreia a fost crescut și așa s-a născut blogul Botoșăneanul Ortodox. Nu știa ce înseamnă să vii dintr-o familie cu probleme mari. „Că probleme avem toți, dar nu mari”, spune Vlad Plăcintă, potrivit insociety.ro.
A văzut un caz cu un apel umanitar. Un copil cu tetrapareză spastică. A scris despre caz. A făcut o rubrică specială pentru cazuri umanitare. A strâns câteva mii de euro pentru copil. Și a început să primească apeluri prin care i se cerea ajutorul. Așa că a făcut blogul „Să fim oameni”. De acolo și până la „Salvează o inimă” și până la o asociația reală n-a fost mult. Și n-a fost fără peripeții.
„Eu am o vorbă… Dacă spun că e misiunea mea, e semn de mândrie. Nu e bun. Asta Dumnezeu va ști la judecată. Dacă luăm poruncile, zicem că e bine. Dar lupta cea mai grea e cea interioară. Aia când începi să fugi de mândria „vai, cine-s eu!”. E ușor să cazi. Eu gândesc că la ora actuală este un job și trebuie să-mi fac treaba. Nu fac nimic deosebit decât că-mi fac treaba. Nu cred că am venit cu un scop anume. Pur și simplu… am îmbinat empatia cu tehnologia. Nu sunt extraterestru. Putem face lucruri frumoase. Dar nu cred că ce fac eu e ceva ieșit din comun. Mâine, oricine poate face la fel. Nu e nimic deosebit, nu o zic cu modestie.”, susține Vlad Plăcintă.
Vlad Plăcintă își amintește amuzat cum, când s-a dus să vorbească cu doamna contabilă, aceasta l-a întrebat dacă are pe cineva în spate, pe cineva politic. A răspuns sincer că nu. Doamna contabilă a reacționat ușor sceptică. Nu știa cum îi vor face niște oameni simpli pe alți oameni să doneze bani ca să-i salveze pe alții, dar a acceptat. Și de atunci le-a rămas alături.
„Salvează e inimă” e puterea comună a tuturor celor care n-au fost indiferenți la suferința altora. N-a fost ușor nici la început și nici până acum. Numai că Vlad a crezut că se poate. Ceva îi spunea că se poate. Nu conta că stătea noaptea, după ce venea de la serviciu, să facă bloguri care aduceau speranță. Lucra în domeniul tâmplăriei pe atunci, iar colegii își dădeau seama imediat dacă a stat peste noapte să facă fapte bune.
„Când ne-am dus la judecătorie pentru asociație, am fost întrebați ce vrem să facem. Am zis că vrem să salvăm copii. Și m-au întrebat dacă am un copil bolnav. Am zis că nu, vreau să salvez copii. Au zâmbit. Probabil s-au gândit că uite, încă unul care vrea să salveze!”
Vlad Plăcintă a avut ambiția să răstoarne munții chiar și în situații în care medicii au spus că nu se mai poate face nimic. Are cazuri care arată că acolo unde este o speranță de 10% șanse să fie bine, te agăți de ea. Spune că acesta e rolul lui. Chiar și atunci când știe că șansele sunt mici, tot nu-și pierde speranța și îi încurajează pe părinți, le zice să fie optimiști, să lupte, să lupte împreună cu el.
