Pe fondul actualei situații din Israel, una fără precedent, revin în atenția opiniei publice ororile întâmplate în perioada Celui De-al Doilea Război Mondial, și nu numai, inclusiv în rândul comunității de evrei din România. Din păcate, numărul acestora a scăzut dramatic, mai ales după anii 30. Așa se face că întrebarea ”Cât de mulţi evrei mai sunt în România?”, pare una legitimă astăzi, poate mai mult ca oricând.
Povestea evreilor din România din timpul vechilor regate și până în prezent
Istoria aestei nații este una plină de momente critice și dure, parte din ele fiind descrise inclusiv în Cartea Sfântă, sau în documente istorice, multe dintre ele păstrate până astăzi.
Pe teritoriul României de astăzi, conform acestor izvoare istorice, primele comunități evreiești datează din perioada Regatelor istorice ale Valahiei și Moldovei, unde se așezau evrei veniți din Cnezatul polonez, de aici venind aici comercianții evrei, dar și din Imperiul Otoman, de aici plecând spre România evreii sefarzi, fiind cele mai marginalizate comunități din Europa de Est.
În teritoriile românești sefarzii aveau un număr relativ mai mare, și au jucat un rol ceva mai important. Evreii expulzați din Peninsula Iberică la sfârșitul secolului al XV-lea, precum și conversos care au părăsit aceste ținuturi în perioadele ulterioare, nu s-au stabilit în Europa de Est. Cei care s-au mutat în această regiune au făcut-o după ce s-au stabilit mai întâi în teritoriile otomane sau, mult mai rar, în cele italiene.
Cu toate acestea, s-a stabilit că unii sefarzi au locuit în diverse zone din Europa de Est, sosind din Balcani și din alte regiuni ale Imperiului Otoman în secolele al XVI-lea și al XVII-lea.
Alături de evreii iberici, au existat evrei italieni, greci sau romanioți, precum și evrei vorbitori de limbă arabă și persană care au fost adesea identificați ca sefarzi în Europa de Est. În plus, evreii ashkenazici se căsătoreau uneori și se asimilau în acest grup.
Conform menționărilor din documentele vremii, din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, evreii ajunși pe teritoriile celor două regate au pus bazele comunităților evreiești din Principatele Române.
O creștere semnificativă a populației evreiești a fost înregistrată în Moldova, când aceștia s-au refugiat în această provincie ca urmare a revoltei Khmel’nyts’kyi din 1648 din Ucraina. În secolul următor, comunitățile existente s-au extins, inclusiv la Iași, Suceava, Botoșani, Siret, Bacău și Focșani, și au fost înființate altele noi.
Cele mai mari comunități în Moldova
Aceleași documente istorice spun că în Regatul Moldovei erau deja în 1774, aproximativ 6.500 de evrei. Ulterior, până în 1820 numărul acestora ajunsese la aproape 19.000, aproximativ 8% din populația totală.
Până în 1859, populația evreiască ajunsese la aproape 125.000 în Moldova și la 9.300 în Muntenia. Această creștere s-a datorat parțial creșterii naturale, dar mai ales imigrației continue din Rusia și din Galiția.
În 1878, au fost înregistrați un total de 218.304 evrei, iar în 1899 erau 269.015, însemnând un procent de 4,5% din populație.
Acest procent a scăzut un deceniu mai târziu, în special din cauza emigrării masive în America, începând cu fusgayers, așa-zișii ”emigranți pe jos”, din 1900 și ajungând la aproape 70.000 de evrei în ajunul Primului Război Mondial.
Fără drepturi civile pentru evreii stabiliți în România secolului al XIX-lea
O trăsătură paradoxală și tipică a situației evreilor din România secolului al XIX-lea consta în faptul că, deși a fost relativ ușor pentru evreii ruși și de alte naționalități să se stabilească acolo, a fost imposibil pentru ei, sau pentru descendenții lor născuți pe pământ românesc, să li se acorde drepturi civile.
Evreii au fost lăsați la mila autorităților locale corupte și abuzive și au fost supuși discriminării administrative sau au fost ținta unor grupuri politice antisemite.
În procesul său de modernizare, România a păstrat o poziție conservatoare față de evrei, deși statul a acceptat o emancipare civilă limitată și extrem de selectivă, în principal sub primul domnitor al celor două principate, Alexandru Ioan Cuza.
Deși a fost o perioadă de relativă acalmie, după 1867 aveau să apară și primele acțiuni mai dure anti-semite, în unele locuri fiind înregistrate violențe și chiar forme de epurare, iar multe din aceste acțiuni era făcute și ca urmare a eliminării din Constituția de la 1866 orice referire la drepturile cetățenești ale comunităților de evrei din cele două Principate.
Alte documente importante spun că la începutul secolului al XIX-lea, procentul real al evreilor din România se ridica la 21%, majoritatea fiind comercianți. Dar, deși aveau o cvazi-majoritate în orașe precum Iași, NBotoșani sau Dorohoi, nu beneficiau de drepturi.
Evreii din România au dezvoltat adevărate bresle profesionale și au dat bancheri
Este perioada în care aceste comunități dezvoltă adevărate bresle profesionale, iar acestea aveau să aducă un plus social și economic în orașele în care le-au dezvoltat.
Au existat bresle de gravorii, ceasornicarii, pălărierii, tipografii și legătorii de cărți, precum și în industrie, având bresle de sticlărie, lemn, mobilier și textile.
În medicină, evreii reprezentau 38% dintre medicii din țară. Un sondaj industrial din 1912 a dezvăluit o participare semnificativă a evreilor în profesii liberale și în micul comerț, formând aproximativ 20 la sută în cadrul fiecărei categorii.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, evreii au înființat mai multe bănci de mare succes, printre care Banca Marmorosch-Blank, Banca Moldova și Banca Comercială Craiova. Unii bancheri, printre care Davicion Bally și Hillel Manoah, au fost, de asemenea, activi în afacerile publice.
Peste 80% din evrei locuiau în marile orașe
După Primul Război Mondial, la unul din recensămintele făcute în anii ’30, cifrele arătau astfel:
- Basarabia: 206.958 de evrei,
- Bucovina: 92.988 de vrei,
- Transilvania: 193.000 de evrei
- Valahia: 263.192 de evrei
Total: 756.138 – 4,2% din populația generală
Din acest procent deja dublat față de perioada de dinainte de război, peste 80% din evrei locuiau în marile orașe având deja puse bazele unor meșteșuguri și având aport la economia locală, mai ales în orașele din Moldova, dar și în capitală, la Cernăuți și Chișinău, după cum urmează:
- București: 76.480 de evrei (12% din populația orașului),
- Cernăuți: 42.932 de evrei (38,2% din populația orașului)
- Chișinău: 41.405 de evrei (36% din populația orașului).
- Iași: 35.465 de evrei (34,5% din populația orașului)
- Galați: 19.915 de evrei (19,8% din populația orașului)
- Botoșani: 11.840 de evrei (36% din populația orașului)
Dezvoltarea antisemitismului și apariția extremismului
După 1922, sentimentul antisemit s-a intensificat, iar evreii, în special în provinciile anexate, au fost identificați ca străini ostili românilor și au fost în mod constant acuzați că au înclinații pro-ungare sau „bolșevice”.
Bazele antisemitsmului extremist aveau să apară odată cu decalrațiile unui respectabil profesor universitar la acea vreme, A. C. Cuza, ale cărui acțiuni s-au întins pe o perioadă de peste o jumătate de secol, începând cu 1888. După emanciparea evreilor, mișcarea lui Cuza, Liga pentru Apărarea Națională Creștină (LANC), a pledat pentru cote la admiterea evreilor în școli și universități.
După mai multe neînțelegeri în interiorul grupării Cuza, în 1927, grupul fascist Legiunea Arhanghelului Mihail, care a devenit Garda de Fier în 1930, s-a separat de organizația lui Cuza, condus de Corneliu Zelea Codreanu și cu o agendă antisemită și extremistă. Una dintre primele sale acțiuni a fost organizarea unui pogrom la Oradea, în 1927.
În decembrie 1937, Octavian Goga, liderul Partidului Național Creștin Antisemit, susținut de Cuza, a fost solicitat să formeze un guvern. Au fost emise legi discriminatorii împotriva populației evreiești, iar violențele împotriva evreilor și a proprietăților evreiești au devenit o realitate zilnică.
Sloganurile politice populare din 1935-1937 preconizau retragerea cetățeniei acordate evreilor în 1923. De asemenea, politicile antisemite urmăreau să ”românizeze” economia, universitățile și profesiile liberale.
Decretele emise de guvernul lui Goga, în perioada decembrie 1937-ianuarie 1938, au realizat unele dintre aceste schimbări, la fel ca și guvernul din timpul dictaturii lui Carol al II-lea, între 1938 și 1940.
Dar, odată cu declanșarea celei de-a doua conflagrații mondiale, și având în vedere ideologia nazistă, deja existentă și în România, evreii români deja, fie aveau să ia calea pribegiei dincolo de ocean, fie erau prinși de autorități și deportate.
În 1940, după ce România era obligată să cedeze Basarabia lui Stalin, iar Transilvania ajungea pe mâna maghiarilor, un număr total de 164.000 de evrei aveau să intre sub dominația celor două state.
Este perioada în care Generalul Antonescu preia puterea, după abidcarea lui Carol al II-lea, iar Horia Sima și legionarii săi omoară peste 120 de cetățeni evrei români în revolta din 21-23 ianuarie 1941, îndreptată împotriva lui Ion Antonescu.
Este momentul în care, justificat de intențiile de a recupera Basarabia și Bucovina de la Stalin, același Ion Antonescu face alianță cu Hitler și Germania nazistă, iar una din condiții a fost ca guvernul militarizat al României să treacă la eliminarea definitivă a evreilor.
Începutul războiului și moartea a peste 14.000 de evrei
La o săptămână după începerea războiului, între 29 și 30 iunie 1941, comunitatea evreiască din Iași a fost victima unui pogrom în care peste 14.000 de evrei au fost uciși în masacre supravegheate de armată și de poliția locală, cu sprijinul trupelor naziste.
Odată cu invazia româno-germană, la ordinul lui Antonescu au fost masacrați între 45.000 și 60.000 de evrei din Basarabia și Bucovina. Restul de 157.079 de evrei au fost deportați în Transnistria. Dintre aceștia 91.845 de cetățeni evrei erau din Bucovina, 55.867 din Basarabia și 9.367 de cetățeni evrei din Dorohoi.
Datele vremii mai arată că între 105.000 și 120.000 dintre evreii români deportați au murit, iar peste 21.000 de evrei din sudul Bucovinei, din județele Dorohoi, Câmpulung Moldovenesc, Suceava și Rădăuți, care încă făceau parte din Vechiul Regat, au fost, de asemenea, deportați înainte de 1942.
Cât de mulţi evrei mai sunt în România
Holocaustul german, precum și cel local, aveau să diminueze numărul evreilor stabiliți în teritoriile românești, iar anul 2023 ne aduce în față o realitate și mai cruntă. De la peste 700.000 în anii ’30, numărul celor din comunitate a scăzut considerabil.
De la peste 700.000 în anii ’30, numărul celor din comunitate a scăzut considerabil
Conform liderilor comunităților de evrei din România anului 2023, la acest moment sunt înregistrați aproximativ 4.000 de suflete, iar cifra va scădea și ea, având în vedere că mare parte sunt persoane în vârstă, iar tineretul fie a plecat în Israel, fie în alte state occidentale.
”După ultimul recensământ al populaţiei, evreii înregistraţi au fost mai puţin de 4.000. După datele noastre statistice, ale Federaţiei, suntem cam dublu, (…) pentru că familiile de evrei de astăzi nu mai sunt familiile tradiţionale din trecut. Sunt foarte multe familii mixte.
Avem un număr important de oameni care au rădăcini evreieşti (…). Comunitatea evreilor din România s-a împuţinat teribil, teribil. (…) Sunt oameni puţini, dar sunt mai ales exemple de moralitate (…).
Suntem puţini, dar activităţile noastre sunt foarte diversificate în a păstra memoria şi ceea ce a fost contribuţia evreilor din România la dezvoltarea României şi nu numai a României”, declara recent preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, Aurel Vainer.
Acum, în contextul actualei situații, declanșarea atacurilor Hamas împotriva teritoriilor evreiești, comunitățile de evrei din toată lumea, inclusiv din România, se gândesc la rudele aflate în bătaia puștii, scrie Playtech Stiri.
