În nordul extrem al României, pe malurile Prutului se află unul dintre cele mai inedite şi totodată fascinante sate din ţară. Se numeşte Mitoc şi este desprins parcă din romanele fantastice sau din negurile istoriei. Este numit, sugestiv, „Satul de piatră“. La peste 80 de kilometri de municipiul Botoşani, undeva lângă o meandră a Prutului, se află comuna Mitoc, un loc situat, fără nicio exagerare, la capătul României, scrie Adevarul. Populată de oameni care îndură cu stoicism iernile vitrege, verile fierbinţi dar mai ales izolarea, Mitocul este locul unde se poate supravieţui doar printr-o muncă intensă. Tocmai de aceea, sătenii sunt renumiţi pentru hărnicia lor, dar şi pentru un cătun cum nu se mai găseşte nicăieri în altă parte, cel puţin pe teritoriul ţării noastre. Este vorba despre satul Horia, o adunătură de case şi uliţe, pe malurile abrupte ale Prutului. Orice călător rătăcit sau turist amator de aşezări rurale îndepărtate şi idilice, odată ce trece de fruntariile satului, intră într-o lume de legendă, misterioasă şi greu de explicat în cuvinte.
Pentru oricine trece de indicatorul de tablă care anunţă intrarea în satul Horia, primul aspect care iese în evidenţă sunt construcţiile. Desprinse parcă din romanele fantasy, acestea au gardurile realizate din piatră. La fel sunt şi depedinţele gospodăreşti, iar în unele cazuri şi casele în care locuiesc sătenii. Casele tradiţionale din Horia sunt de mici dimensiuni, fără etaj şi cu acoperişuri ţărăneşti. Fundaţia, beciurile şi zidurile sunt făcute din lespezi de piatră, cu imperfecţiuni de o fermecătoare naturaleţe. De ceva timp, localnicii au deprins însă obiceiul de a îmbrăca casele în tencuială, ascunzând zidurile de piatră, atât pentru un aspect mai modern, dar şi pentru a mai îndulci răceala rocilor.
Gardurile, grajdurile sau coteţele din piatră au rămas însă în toată splendoarea lor arhaică, ca un simbol din vremuri imemoriale ale aşezării. Oamenii mai în vârstă, sunt mândrii de gardurile şi construcţiile lor de piatră. Moş Dumitru are peste 80 ani şi trăieşte de când se ştie în această lume a caselor şi gardurilor de piatră. ”Aşa-i obiceiul de când lumea şi pământul aici. Lemnul se găseşte greu iar piatra-i câtă vreme în malurile Prutului. Numai harnic să fii, că-ţi faci ce vrei tu. Aşa este şi tradiţia. Cine mai ştie de când a început.”, spune săteanul. Gardurile, casele, grajdurile se fac din piatră scoasă de săteni chiar din malurile Prutului. Autorităţile locale spun că întreg satul stă pe un important zăcământ de piatră. Până şi coteţul la porci. Dacă nu ar fi magazinele, crâşmele şi casele după moda nou, întreaga aşezare ar seamăna cu un sat celtic din epoca fierului.
În satul Horia, oamenii trăiesc din agricultură şi creşterea animalelor. Sunt oameni harnici care îndură toate greutăţile pentru a-şi hrăni familiile. ”Aici cine nu munceşte, nu prea are şanse să mănânce. Oamenii nu cer, muncesc”, precizează un alt sătean. Pe lângă îndeletnicirile specifice ţăranului moldovean, sătenii din Horia sunt oameni ai pietrei. Mulţi dintre ei au fost maeştrii pietrari, capabili să scoată „picioarele de piatră”, aşa cum numesc ei metri cubi de piatră, manual, cu unelte moştenite din moşi strămoşi. Pleacă împreună şi sapă galerii în malurile Prutului până dau de piatră, apoi încep să o extragă. O lovesc cu târnăcoapele, apoi o fragmentează cu baroasele.
O muncă titanică, dar care-i ajută să trăiască.
„Se munceşte mult dar cu asta au trăit toţi aici. Şi-au făcut casă, coteţe, garduri. Ce-au avut nevoie. O şi vindeam“, mărturiseşte nea Ioan, unul dintre oamenii care încă a mai extras piatră din malurile Prutului. Acum ceva vreme, fiecare sătean avea grămezi de lespezi de piatră în faţa gardurilor, de vânzare. Acum utilajele şi dorinţa de cantităţi tot mai mari, a îngropat comerţul oamenilor din Horia. Câţiva mai continuă însă să clădească case şi garduri. Au o tehnică aparte, secretă. Nu folosesc niciun fel de liant, doar piatră peste piatră, lăsată să se sedimenteze.
Nimeni nu ştie de unde a pornit acest obicei al construcţiilor de piatră. Pe de o parte, este singurul material la îndemână în zonă. Pe de altă parte ar fi vorba şi de o tradiţie veche, probabil milenară. Regretatul specialist în etnografie Margareta Mihalache găsise analogii între construcţiile oamenilor din Horia cu cele din satele celtice din Bretania, Ţara Galilor, Scoţia sau Irlanda, fiind considerate unicat în spaţiul românesc. Localnicii în vârstă cred că obiceiul vine de la dacii care ar fi locuit acum 2000 de ani, pe aceste meleaguri. În orice caz, Mitocul are o îndelungată istorie. Cele mai vechi urme de locuire, în punctul Malul Galben, sunt tocmai din Paleolitic. Oamenii au continuat să trăiască la Mitoc şi în Epoca Bronzului, în Antichitate şi chiar şi în zorii evului mediu. La Mitoc s-a descoperit chiar şi o aşezare geto-dacică, cei de la care oamenii locului cred că au învăţat să zidească cu piatră.
Performanță obținută de o elevă din Botoșani la Olimpiada Internațională de Neogreacă
