Paul Brașcanu s-a născut la data de 17 iunie 1967, în Brăiești, județul Botoșani. A terminat Liceul Industrial minier din Gura Humorului, urmînd apoi, la Centrul de calificare Regională CFR Iași, studii tehnice – specialitate CF. Printre volumele publicate se numără: Drum de fier prin praf de pușcă și ploaie de stele, 2012; Năluci pe ape, plutașii, 2014 și Din istoricul bisericii și comunității romano-catolice Vatra Dornei, 2020.
I-au fost acordate medalia de onoare „Prieten al comunităților evreiești din România” în 2014, premul „Vasile Deac” pentru merite în domeniul științific și al cercetării istoriei, din partea Asociației Scriitorilor și Artiștilor din Țara Dornei și Primăriei Municipiului Vatra Dornei, în 2016, și distincția „Meritul Bucovinei”, oferită de Consiliul Județean Suceava, cu ocazia aniversării Centenarului Marii Uniri, pentru aprecierea activității, în 2018. Din anul 2012 este membru al Asociației Scriitorilor și Artiștilor din Țara Dornelor.
Tehnician specialist în căi ferate, poduri și lucrări de artă, colecționar, și scriitor, Paul Brașcanu rămîne unul dintre cei mai importanți cunoscători ai istoriei Bucovinei și ai Căilor Ferate din Bucovina. Apreciat pentru activitatea sa legată de trecutul „drumului de fier”, a dus mai departe, așa cum chiar el spune, munca de cercetare începută de alți pasionați. „Important e, cînd aparții unui anumit areal, să încerci să-i cunoști oamenii, să cunoști obiceiurile, să cunoști istoria locului respectiv”, consideră acesta, potrivit cuzanet.ro.
Una dintre pasiunile dumneavoastră este colecționarea de material fotografic documentar, cu încărcătură istorică. Care a fost punctul din care a pornit această pasiune?
Părinții mei, mai ales tata, erau pasionați de fotografie. Și, în momentul cînd am început să pricep cum stă treaba, pe la 4-5 ani, îl ajutam la developat filme, la lucrat fotografii, la uscat, la făcut soluțiile. Așa am prins drag de fotografie, mi-am dat seama că exprimă foarte multe lucruri.
Apoi am descoperit valoarea unei fotografii, valoarea unei fotografii vechi. O fotografie veche îți poate arăta ceea ce nu-ți spune o întreagă carte de istorie, este un document, o dovadă, în cazul unei cercetări istorice; o fotografie veche îți spune o poveste pe care n-ai cum s-o bănuiești dinainte.
Eu am făcut o pasiune pentru căile ferate. Străbunicul meu a fost CFR-ist, tatăl meu – CFR-ist, la fel și din partea soției, e o tradiție de familie. Prima dată am fost pasionat de fotografiile legate de stații de cale ferată, de trenuri, după aia am început să caut din istoria Bucovinei, din Primul Război Mondial, și astea au rămas subiectele mele de interes. Nu am o colecție foarte mare, dar colaborez cu foarte mulți colecționari care au colecții mari, care au o putere financiară mai bună și au deschidere. Eu, în general, strîng fotografii, vederi pentru cîte-o carte. După ce am terminat cîteva lucrări, m-am gîndit să aduc în atenția publicului niște fotografii care să spună o poveste. Așa au apărut la Casa de Cultură (n.r. – din Vatra Dornei), unde am găsit chiar foarte mare deschidere, o expoziție legată de Primul Război Mondial în Țara Dornelor, o expoziție de fotografie legată de plutărit, alta numită „Chipuri din Bucovina”, un mozaic de etnii, de obiceiuri, oameni și locuri. Au fost destul de apreciate și interesante, pentru cei care au vrut să le vadă.
Sînteți unul dintre cei mai buni cunoscători ai istoriei locale în zona Dornelor. Care au fost motivele datorită cărora ați început să explorați tot mai mult partea aceasta de istorie locală?
Eu nu sînt un bucovinean autentic, nu sînt nici măcar un dornean autentic. O parte din rădăcinile mele se trag, de pe partea tatălui, de aici, de pe lîngă Argestru, apoi Vama, iar rădăcini din partea mamei din zona Botoșaniului. După 1988, m-am mutat în Vatra Dornei. De cînd stăteam la Vama, am început să mă consider bucovinean, prin ceea ce fac, prin ceea ce sînt, iar acum mă consider un dornean, tot așa, prin ceea ce fac. Și, cînd aparții unui anumit areal, important e să încerci să-i cunoști oamenii, să cunoști obiceiurile, să cunoști istoria locului respectiv. Istoria acestor locuri e un lucru care poate fi întregit într-o anumită măsură de mine, după aia de altul, care-mi poate continua munca sau are munca lui. Eu, la rîndul meu, am pășit pe urmele altora care au scris despre zonă.
Și am mers pe o anumită direcție, m-am axat pe istoria căilor ferate, despre care am constatat că se știa foarte puțin, după aia am mers pe Primul Război Mondial. În domeniile astea mă pricep.
„Am avut miniștri care nici nu știau pe ce merge trenul”
Sînteți pasionat de istoria Căilor Ferate Române (CFR). Sînt puțini astfel de oameni în România. Unul dintre ei a fost și inginerul Ion Mitican, de la Iași. De ce este important să cunoaștem istoria CFR?
De mic, am fost atras de calea ferată. Auzeam poveștile cu bunicul meu, care-a stat într-un brad, într-o iarnă, și i-au înghețat picioarele; făcea revizia căii și a fost urmărit de niște lupi. Tatăl meu mă lua cu dînsul la revizia căii, mă urca pe-o locomotivă și mi se părea că sînt cel mai important om. Am prins trenurile cu aburi, cînd deschideai geamul și-ți intra fumul în ochi, atmosfera aia cînd stăteai lîngă o locomotivă și era mirosul ăla, pufăiala.
Apoi am fost atras de precizia, de exactitatea care era și încă este la calea ferată. Calea ferată este mijlocul de transport care-a scurtat distanțele și a unit destinele, care-a adus progres și dezvoltare economică într-un timp foarte scurt, este un mijloc de transport ecologic și rapid. Din punctul meu de vedere, este mijlocul de transport al viitorului, unul dintre ele, deoarece, dacă ne uităm la alte țări, care au o gîndire mai de perspectivă, observăm că dezvoltă și investesc în cale ferată. Oameni cum au fost Mitican sau Ion Lupu, de la Regionala de Căi Ferate Iași sînt cei care au introdus prima dată centralizarea la calea ferată, au introdus semnalizare la cale ferată; era ceva, nu mai alergau să dea un schimbător dintr-o parte în alta. Au introdus radiotelefonia la calea ferată. Oamenii ăștia au învățat totul din mers, au experimentat. Din păcate, se pomenește foarte puțin despre ei. Ei trăiau pentru calea ferată, de multe ori nu aveau casă, nu aveau masă, nu aveau sîmbete, nu aveau duminici, nu aveau sărbători. Plecau, nu se știa cînd vin, numai ca să meargă totul bine. De asta îi respect pe cei care au făcut ceva pentru calea ferată fără să fie plătiți cum trebuie, fără să aștepte ceva în schimb, fără onoruri. Au făcut-o din pasiune. Oamenii ăștia au construit. Iar o cale ferată se construiește foarte greu. Acum, noi nu sîntem în stare să întreținem ce avem. De aceea trebuie să cunoaștem trecutul căii ferate, să-l apreciem, pînă nu va fi prea tîrziu, pînă nu se găsesc alții s-o vîndă la fier vechi, să rămînem fără ea. Noi nu ne dăm seama ce-am moștenit – o rețea de căi ferate funcțională, o rețea interurbană de telefonie. Am avut și fibră optică. Cine avea în anii ’90 fibră optică? Și noi nu sîntem în stare să o valorificăm.
În sistem nu sînt promovați profesioniștii, sînt aduși oameni care nici n-au fost curioși, am avut miniștri care nici nu știau pe ce merge trenul. Asta nu mi se pare un lucru bun. Aici trebuie să ai sufletul dedicat căii ferate, să fii un foarte bun meseriaș, să ai un cap de manager foarte bun. Și nu trebuie amestecat politicul cu calea ferată.
Calea ferată Vatra Dornei – Prundu Bîrgăului, Iacobeni – Prislop – Borșa, cea de la Vatra Dornei pînă la Broșteni s-au construit într-un context istoric foarte dificil. Erau făcute planuri pentru construcția unor asemenea căi ferate încă de pe la 1900. Dar Primul Război Mondial a făcut ca Rusia să taie legăturile prin Galiția, că, de obicei, noi mergeam la Viena prin Galiția, așa era traseul. Și nu era altă legătură directă cu Viena, cu Ardealul. Căile astea ferate s-au construit în condiții extreme, în cîteva luni de zile – în 16 luni, în 18 luni să construiești o cale ferată de la Vatra Dornei pînă la Dornișoara, o cale ferată normală, de-acolo să construiești pînă la Tiha Bîrgăului un sistem tot de cale normală, dar adaptată trenului benzino-electric. Trenul benzino-electric apăruse prin anul 1903-1905. În cîțiva ani a și ajuns la noi, era ceva extraordinar, o invenție care mai fusese aplicată doar în două locuri, aici și în Italia.
În lucrarea „Drum de fier prin praf de pușcă”, felul în care scrieți creează și o emoție aparte. Chiar ați afirmat că volumul „este, de fapt, un capitol de viață, împletit cu situația politică, economică și militară a unor vremuri de ocupație austro-ungară, cu oameni și fapte, război și… drum de fier”. Care este povestea „drumului de fier” din Bucovina?
Povestea „drumului de fier” începe pe la 1836. Haideți s-o luăm cronologic. După ce trecem în administrația austro-ungară, ei trimit oameni aici, în teritoriu, să vadă ce potențial are provincia nou-dobîndită. Trimit geologi, trimit oameni de afaceri, îi trimit pe frații Anton și Vincent Manz, doi ofițeri, unul specializat în geologie, celălalt în hărți. Și ce descoperă? Zăcăminte de mangan, minereuri complexe, argint, aur, în zona Iacobeni, Botoș, Ciocănești. În partea de nord, găsesc zăcăminte de sare. Pădurile reprezentau un potențial imens. Ca să obții profit, trebuie exploatate într-un mod rațional, să ai o piață de desfacere, să ai cum să le trimiți mai departe. Primii doi guvernatori militari ai Bucovinei, Gabriel Splény von Miháldy și Karl von Enzenberg, încep să facă drumurile. După aceea, între 1833-1836, se introduce primul serviciu poștal, prima legătură poștală între Cernăuți și Bistrița.
Apoi refac drumurile pe axe, se gîndesc că trebuie adusă calea ferată. Spre exemplu, la Vatra Dornei – ca să scoți lemnul din zona asta, e foarte greu. Nu aveai cum să-l transporți. Cursul Moldovei nu e compatibil cu transportul pe apă, prin plutărit. În zona noastră, cursul Dornei și al Bistriței Aurii, rîuri destul de mici, nu au fost compatibile, de asemenea. Trebuiau făcute amenajări. Încep să planifice și-și spun: „Hai să dezvoltăm rețeaua de cale ferată”. Iar în 1836 începe acțiunea de aducere a căilor ferate spre Bucovina. Prima dată se începe cu ruta Viena-Cracovia (1836-1860), apoi se planifică unirea Galiției cu Bucovina, în acea perioadă Bucovina fiind sub administrație galițiană. Se concesionează căile ferate unor investitori englezi, unor bănci austriece, și se construiește o legătură de cale ferate de la Lemberg, astăzi Lvov, pînă la Cernăuți. În momentul în care ajunge calea ferată, în 1867, în Cernăuți, putem spune că Bucovina a fost unită cu Viena.
Pe urmă se observă rentabilitatea căilor ferate. De ce? Toate zonele bogate caută să se dezvolte. Zonele industriale, de extracție a cărbunelui, gatere, fabrici, extind calea ferată pînă la Cernăuți. Din Cernăuți, ajunge calea ferată la Suceava. Din Suceava, este tratată cu statul român o împingere spre Botoșani, spre Roman. Apar primele idei, să ajungă căile ferate și în zona Dornei. Sistemul funcționa pe concesiuni, statul austro-ungar nu-și permitea să construiască din buzunarul propriu, concesiona calea ferată unor investitori, le dădea drept de folosință 10, 20, 50 de ani, și, ca să-și amortizeze cheltuielile, făceau un parteneriat. Așa ajunge calea ferată la Suceava și de acolo se înființează o societate de căi ferate, Bukowinaer Lokalbahnen, care-și propune să aducă calea ferată spre Cîmpulung Moldovenesc și Vatra Dornei. Începe construcția, iar la 1 mai 1888, se deschide calea ferată de la Hatna, adică Dărmănești, pînă la Cîmpulung. Gîndiți-vă că de la Dărmănești pînă la Cîmpulung erau 50 de gatere deschise care tăiau zi și noapte lemn, încărcau și mergeau mai departe.
Încep să se dezvolte și alte zone. Începe, astfel, construcția căii ferate spre Vatra Dornei. În 1901, ajunge la Valea Putnei, în 28 octombrie 1902 ajunge în Vatra Dornei. După aceea se deschid la Pojorîta, Fundu Moldovei, Vama, Moldovița. La Moldovița, un gater cu 250 de pînze, la Molid – fabrică de lemn de rezonanță, la Pojorîta – fabrică de lînă, de lemn, la Putna – sticlărie, fabrică de ciment. Toate s-au făcut datorită căii ferate. Între timp, Dorna ajunge stațiune turistică, încep alte schimburi. Odată cu calea ferată, au venit și specialiști, investitori, tot pe-același motiv: era rentabil. Toți investitorii aveau facilități economice, erau scutiți de impozit, lemnul era ieftin, era peste tot. Bucovina era o sursă foarte mare de venit, averile fondului bisericesc reprezentau o comoară pentru vistieria imperială. Din veniturile fondului bisericesc din Bucovina se întreținea aproape 30% din armată. Și, într-adevăr, austriecii au știut să exploateze ordonat.
„Austriecii au venit cu gîndul să exploateze, dar și să dezvolte”
Mulți istorici susțin că Bucovina nu poate să fie o regiune separată față de Moldova, întrucît a nu a existat vreodată, înainte de anexarea sa din 1775 și integrarea în Imperiul Habsburgic. Care este viziunea dumneavoastră asupra regiunii Bucovina, din punct de vedere istoric?
Dacă ne uităm bine în jur, observăm că cei din Bucovina se deosebesc de alții; este și sintagma asta „homo bucovinensis”. Multe provincii n-au existat pînă în 1775 și 1918. Și acuma, dacă ne uităm pe plan global, apar alte provincii. Asta-i realitatea și trebuie să ne adaptăm.
Bucovina e o parte ruptă din trupul Moldovei, dar se poate administra separat. Noi am trecut prin perioada de autonomie și administrare. După ce a fost ruptă din trupul Moldovei, a avut administrare militară ca să impună, să le intre în cap locuitorilor că au trecut de sub turci, sub austrieci. Au făcut asta ca să introducă sistemul nemțesc, un pic mai rigid, mai legist, dar foarte bun. Românii la asta răspund foarte bine – dacă sînt un pic dirijați, fac lucruri mari. După administrația militară, am trecut la administrația galițiană, Bucovina a fost alipită Galiției. Ei deja aveau orientarea spre rigiditate, erau obișnuiți cu influența germană, iar asta a făcut să ne dirijeze foarte bine. În schimb, am fost exploatați puternic. După Revoluția de la 1848, am devenit ducat autonom.
Deci, mult timp Bucovina s-a autoguvernat și a dus-o foarte bine. Din punct vedere industrial am căzut, însă ne-am putea ridica pe baza turismului. Apoi, dacă am avea oameni care să vadă în perspectivă, ar putea să lărgească planul pentru că mai avem resurse care nu sînt exploatate.
După aproape 150 de ani de stăpînire austriacă, Bucovina intră în componența Regatului României. Unii istorici consideră că acești 150 de ani au fost prielnici pentru regiune, argumentînd că o conducere complet românească nu ar fi dezvoltat-o în aceeași măsură. Ce impact a avut ocupația austriacă asupra culturii și asupra oamenilor Bucovinei?
Există diferite păreri: pro și contra. Trebuie să fim obiectivi. Dacă rămîneam în continuare sub turci sau sub ruși, tot niște mojici eram. Ăia nu aveau niciun interes să te dezvolte. Eu n-am văzut să fi construit turcii sau rușii școli sau să fi făcut mari investiții. Evident, austriecii au venit să vadă ce pot scoate din provincia asta. Au luat bogățiile, dar oricare venea făcea treaba asta. Cît putea lua, lua. Sau pîrjolea și mergea mai departe. Însă austriecii au venit cu gîndul să exploateze, dar și să dezvolte. Trebuie să gîndim la rece: da, au luat lemnul, dar au investit. Ți-au făcut șoselele, ți-au făcut căile ferate, au adus un sistem birocratic foarte eficient. Ei au fost primii care au făcut niște hărți adevărate, ți-au făcut cadastru. România nu aveau pe vremea aia cadastru. Noi ne folosim de cadastrul făcut la 1900 și astăzi. Hărțile lor sînt atît de exacte, încît diferențele sînt foarte mici. Sistemul contabil – excelent! Știau exact cît ai pămîntul pentru a te putea impozita. Dar era pămîntul tău și nimeni nu-ți încălca dreptul la proprietate. Tu trebuia să respecți legile, care erau aspre, să-ți plătești dările.
Primul impact cultural: ne-au germanizat. Au adus sistemul lor birocratic și funcționari de-ai lor, limba oficială era germana. Apoi au fost obligați să introducă și limba română. Tipăreau legile în limba română. Era Foaia legilor pentru Ducatul Bucovinei, apărută în română. Au făcut școli, primele au fost cu predare în limba germană. De ce? Pentru că puțini români își trimiteau copiii la școală. Erau săraci, erau în vîrful dealului. Orășenii își trimiteau copiii, cei care aveau un salariu bun. Dar au dat loc de muncă atîtor oameni.
Dacă au fost atît de răi austriecii, de ce folosim rețeaua lor de căi ferate? De ce Vatra Dornei nu are un spital municipal și folosește Hotelul Căilor Ferate? Într-o sută de ani nu am fost în stare să ne construim un spital municipal. Folosim un spital construit în 1905. Nu am fost în stare să întreținem un cazinou, se dărîmă. Ne-au lăsat o infrastructură foarte bună, un sistem legislativ care a mers mult timp în paralel cu cel românesc, de după 1918.
După unire, noi am avut un guvern propriu, guvernul Bucovinei. Dar știți de ce s-a dizolvat? Pentru că Bucureștiul a încercat să-i aculturalizeze pe bucovineni, să-i supună cu forța. Bucovina i-a întins mîna Bucureștiului, iar din partea lui nu a fost aceeași reacție. De asta au fost divergențe, pentru că nu a fost o politică suficient de bine gîndită.
Coloniștii care au venit în Bucovina, au ajuns aici cu niște cărucioare trase de cîini. Oamenii ăia, cu mîinile goale, au construit o întreagă industrie, și-au construit locuințe minunate. De ce? Pentru că au muncit și erau buni în meserie. Și noi, băștinașii, ne-am uitat și am învățat de la ei. Nu existau oameni care să vină la calea ferată. Oamenii stăteau pe munte, nu se coborau să lucreze la calea ferată. Așa au apărut dorohoienii, botoșănenii, care au fost aduși ca să muncească, la fel cum au venit înainte cehii. În Bucovina erau 11 etnii și nouă religii. Și s-au înțeles foarte bine, n-au fost conflicte etnice. Nu a existat o asemenea dezbinare cum e în prezent.
Dacă nu ar fi fost anexată, Bucovina ar fi arătat azi „ca un sat din Vaslui”
Cum ar fi arătat, în imagine generală, Bucovina astăzi, dacă nu ar fi fost vreodată anexată?
Să fiu sincer? Ca un sat din Vaslui. Haideți să facem zece poze în zece orașe din Bucovina și, apoi, să mergem în Moldova să facem zece poze în zece orașe și să vedem diferențele. Ce observăm? Rigiditatea nemțească rămîne. Și încă în zona noastră nu a fost atît de pronunțată, dar ne putem uita în Ardeal, unde șoseaua e tăiată drept, loturile stînga-dreapta, casele la șase metri de cel mai apropiat trotuar. Ne uităm și la Bucovina – sistemul, omul bucovinean, te poți uita la casa lui, îngrijită și pusă la linie.
E și mai bogată zona, într-adevăr. În Moldova, cel mai înalt copac e floarea-soarelui, condițiile fiind foarte grele. În Bucovina, nu exista copil care să nu meargă la școală; era sistemul de două clase, trei clase, patru clase. Știai să citești, aveai noțiunile de bază, te lua și în armată, unde te formai. Erai obligat să înveți, iar cel puțin o limbă sau două știai. Evident, era corupție și atunci, dar nu ca în alte părți.
Dacă nu ar fi fost vreodată anexată și ar fi rămas în continuare sub turci și ruși, nu ar fi fost o asemenea dezvoltare și nici mentalitate care există oarecum și azi în Bucovina față de alte regiuni. În Bucovina este un sistem cosmopolit, toți se înțeleg, te simți bine și lîngă un ungur, un neamț, un polon, sînt căsătorii mixte. Eu, ca ortodox, mă înțeleg foarte bine cu un catolic sau un evreu. Doctorul sau bancherul era evreu, un mecanic era polonez și erai nevoit să te înțelegi. Învățai de la unul, de la altul. Nu zic neapărat că turcii sau rușii au fost răi. Dar consider că în zona Bucovinei se observă aerul unei deschideri. Lucru care nu cred că s-ar fi întîmplat dacă rămîneam parte a Moldovei. De asta îmi place să observ oamenii, să scriu despre istoria Bucovinei.
Multiculturalitatea Bucovinei îi oferă un statut special printre regiunile României. Deși, în prezent, numărul membrilor comunităților minoritare a scăzut profund, influența culturală încă persistă. Ce s-a pierdut între timp?
Am pierdut ceva foarte bun. În ultima carte, Din istoricul Bisericii și comunității Romano-Catolice Vatra Dornei, eu analizez problema comunității romano-catolice. Comunitatea catolică apare în Bucovina odată cu primii coloniști – în zona Dorna Candrenilor, în1782, în zona Iacobeni, în 1784. Se dezvoltă industria minieră, exploatarea și așa mai departe. Oamenii ăștia, cînd au venit încoace, ne-au adus tehnologie, mentalitate diferită și astfel ne-au dezvoltat și pe noi. Evreii au venit și ei cu sistemul lor de comerț, cu sistemul bancar. Atunci cînd vin diferiți oameni, îți deschid orizontul. Tu nu te mai învîrți într-un cerc, iar de lucrul ăsta am beneficiat.
Consider că cea mai mare pierdere pe care am avut-o a fost în 1939, cînd comunitatea germană a plecat înapoi în țara-mamă. Dacă ne uităm prin statistici, oamenii ăștia erau meseriași, cunoșteau mecanică, ceasornicărie, pielărie, erau ingineri mineri, lucrau la calea ferată. Cînd s-au dus, ne-au lăsat un gol mare. Ne-au trebuit vreo 10-15 ani ca să ne revenim cît de cît. Zona noastră a pierdut masiv și prin deportarea evreilor și plecarea polonezilor. N-am știut să apreciem ce ne-au oferit. Privind acum, noi nu cunoaștem istoria și nu le dăm credit pentru ce-i al lor. Au rămas foarte puțini, polonezii mai rezistă în cîteva centre datorită ajutorului din străinătate, comunitățile catolice au scăzut foarte mult. După ’90 a fost al doilea val. Care au rămas aici, au plecat în străinătate, cu speranța unui trai mai bun, și, într-adevăr, așa e. Nu-i acuz pe niciunul dintre cei care au plecat, e normal. Dacă țara nu-ți oferă posibilități și nu te pune să dai randament, nu te plătește corespunzător, nu te apreciază în mod corespunzător, e normal, te duci în altă parte.
„Rușii ne-au băgat gîndirea asta stahanovistă, idioată, pentru că au fost promovați niște idioți”
Astăzi, atît Vatra Dornei, cît și Bucovina au decăzut din poziția glorioasă de odinioară. Care au fost motivele declinului?
Vatra Dornei, ca întreaga Bucovină, decade din cauza unui management prost. Bucovina a cunoscut o perioadă de înflorire după Primul Război Mondial, după ce s-a făcut o unire a legislației, o existat un moment de dezvoltare foarte bun, în perioada 1927-1936. Au apărut multinaționalele și în Bucovina, se făceau afaceri, chiar și viața culturală era foarte bogată. Vatra Dornei începe să se dezvolte prin mitropolitul Visarion Puiu, investindu-se o grămadă de bani în stațiune, începea iar să fie atmosfera aia boemă. Erau investiții – statul investea, recupera și se construia. În Țara Dornelor apar stabilamente, investițiile au fost cu adevărat mari și foarte bine gîndite. Apoi intrăm în dictatura regală, războiul care ne-a distrus și după război apare influența sovietică, care ne-a pus capăt. În 10-15 ani, rușii ne-au luat toate bogățiile prin firme de tip SOVROM- uraniu, lemn, toate resursele necesare. Ei ne-au băgat și gîndirea asta stahanovistă, idioată, pentru că au fost promovați niște idioți. Care aveau o gîndire diferită și nu erau cu partidul, au fost eliminați. După anii ’70, au fost mai moderați, ne-am mai dezvoltat cît de cît. Dar după anii ’80, din cauza conjuncturii economice, n-au mai fost investiții și se simțea. După plata datoriei externe, cînd trebuia să fie redresarea, apare Revoluția. Fac niște oameni Revoluția, o confiscă alții, la butoane rămîn tot dinozaurii, după aia progeniturile lor. Unde să ajungă Bucovina și Vatra Dornei? Cînd s-a făcut ultima renovare a Cazinoului? În 1936-1939. După Revoluție, s-au distrus toate, pentru că prima grijă a politicienilor a fost să se îmbogățească, să vîndă tot ce se poate vinde. Oamenii nu mai au coloană, nu mai au cultură și se vînd foarte ieftin. Pînă cînd nu se ajunge la a tăia răul din rădăcină, nu văd să se schimbe prea multe. Ne complacem în situație și nu o să ne ridicăm. Iar cine vorbește, devine incomod.
În cazul unei potențiale descentralizări, ce avantaje și ce dezavantaje ar avea Bucovina?
După cum am spus, am trecut prin situația asta, am fost provincie autonomă și ne-am descurcat foarte bine. Ce înseamnă descentralizare? Să fii stăpîn pe bogățiile tale, și, dacă ești suficient de deștept ca să produci mai mult, să-ți rămînă profitul acasă. E ca în gospodăria unui om – dacă muncești mai mult și mai bine, ai veniturile mai mari și-ți rămîne mai mult acasă. Îți plătești taxele, contribuția, și tu te descurci. Descentralizarea te obligă să fii mai competitiv. Să-ți valorifici la maximum potențialul uman și resursele, dar cu condiția să ai oameni la butoane suficient de inteligenți cît să gîndească în perspectivă. Nouă ne trebuie gîndire de perspectivă și stabilitate. Bucureștiul nu știe în totalitate ce am eu în zona asta și ce-aș putea face. Mai ales că, de multe ori, politica românească dezbină oamenii și asta face ca fondurile să fie acordate discreționar. Ar trebui niște reguli mai stricte. De ce tot ce-aș putea face eu pentru zona asta ar trebui să treacă pe la ștampila unuia de la București care să spună: „Ție nu-ți dau, că ești din Bucovina, îi dau ăluia al meu”?
Toate aceste politici ar trebui coordonate, astfel încît investițiile mari, să fie coordonate de București, iar ce depinde de nivelul local să fie coordonat local. Într-adevăr, dacă ai pierdut direcția sau delirezi, pentru că în mod sigur vor fi și derapaje, apare alt dezavantaj. Dar, dacă ar fi promovați oameni de valoare și totul ar fi bine gîndit și bine implementat, automat s-ar ridica toate zonele, nu doar Bucovina. Sistemul ăsta federativ sau cu conducere autonomă se practică de atîta timp și a funcționat foarte bine. E bun și sistemul centralizat, dar, de cele mai multe ori, deciziile sînt imparțiale și nu sînt suficient de bine gîndite. Eu susțin un sistem descentralizat de dezvoltare și, într-adevăr, poate fi pus în practică. Ăsta-i tot secretul – promovarea unor oameni suficient de capabili și inteligenți.
Articol preluat de pe cuzanet.ro.
