Conform legendelor din România, la noi s-ar afla o pădure în care oamenii ar dispărea fără urmă și ar avea loc fenomene paranormale înfiorătoare. Este vorba despre Buduhala din comuna Copălău, județul Botoșani. La 20 de km de Botoșani există un loc în care circulă multe legende cu haiduci și povești vechi. Dar punctul de atracție din satul Cerbu rămâne această pădure, care ar ascunde poarta iadului, scrie playtech.ro.
În satul Cerbu din comuna Copălău, către orașul Flămânzi, se află pădurea Buduhal, despre care bătrânii spun că este un loc blestemat. Veche, deasă și stranie, pădurea ar adăposti multe fenomene paranormale.
Legendele se leagă de vulcanii noroioși aproape stinși, pe care localnicii îi numesc „șmârcuri”. Cei care intră în pădure ar pierde simțul orientării și noțiunea timpului. Unii au rătăcit zile în șir, alții și-au pierdut mințile.
„Este un loc blestemat. Pe acolo umblă Necuratul. Așa ne spuneau bătrânii. Poate că am auzit poveștile și așa mi s-a părut, dar când am mers pe acolo, am înghețat de frică. Nu știu de ce, dar mi-a venit să o iau la goană. Parcă simțeam pe cineva care mă urmărește. Mulți s-au pierdut zile în șir și ieșeau cu mințile rătăcite. Ferească Dumnezeu”, spune nea Ilie din Copălău.
În trecut, vulcanii noroioși de la Cerbu erau activi, fiind ochiuri uriașe de mlaștină cu apă, noroi și stufăriș. Trei dintre ei se află la marginea pădurii, iar cel mai mare are un diametru de 40 metri. El îi face pe oameni să tremure de frică, fiind considerat poarta iadului. Ar avea o vechime de 3.000 de ani, dar nu are fund.
„Buduhal se cheamă, nimeni nu mai ştie de ce. Oamenii îi mai ziceau lunca smârcului de la un soi de lac din pădure. Lacul acela nu o scăzut niciodată, chiar dacă a fost secetă. Ba chiar la anumite timpuri creştea. Am auzit că s-au înecat unii în smârc, dar nu ştiu eu sigur.
Când eram mic, m-am dus acolo, dar după aceea nu. Este ceva de bagă frică în suflete. Eu nu pot să spun ce, fiindcă nu ştiu. Este un loc fără fund, cine cade în el, nu mai iese”, spune nea Ilie Siminiceanu, un bătrân trecut de 95 de ani.
Fenomene în pădurea Buduhal
Legendele spun că oamenii care s-au aventurat acolo au dispărut fără urmă, mai ales pe timp de noapte. Localnicii spun că ar fi fost trași de forțe supranaturale în adâncurile bulboanei.
„Smârcul este numit „poarta iadului” pentru că are un diametru de 40 de metri. Se spune că de acolo ar fi ieşit necuratul, iar locul e blestemat. Oamenii ar fi dispărut fără urmă, traşi în el. Evident, pentru mine sunt doar legende şi atât.
În anii 80, nişte specialişti au venit să caute ţiţei în el. N-au găsit decât apă şi nămol. Nu l-au putut măsura, fiindcă nu au dat de fund. Am văzut cu ochii mei”, spune profesorul Alexandru Bălăucă, fost bibliotecar.
Un referent agricol din comună a povestit o întâmplare din bătrâni, despre caleașca unui boier. Ar fi fost înghițită complet și caii ar fi făcut urât înainte de a intra în groapă.
„Pădurea este blestemată, ar umbla necuratul prin zonă. De fapt, smârcul este considerat o adevărată poartă a iadului. Tuturor le era teamă să se apropie de el. Toţi înconjurau. Am auzit poveşti cum dispăreau oamenii care mergeau prin pădure, fără urmă.
Se spune că un mare boier, care avea moşie la Flămânzi, a trecut pe aici şi vizitiul lui a adormit. Era cu fiica şi cu ginerele. Dormeau toţi. La cai parcă le-a luat cineva minţile, oamenii spun din tată-n fiu că era necuratul din smârcuri şi au intrat caii acolo. Au pierit toţi”, spune Ioan Ungureanu.
Bătrânul Ilie susține că, în trecut, smârcul mare era folosit ca observator meteo. Doar unii localnici știau să citească semnele care apăreau.
„Era ca un fel de semnalizare că se schimbă vremea. Bătrânii ştiau că atunci când trebuia să vină ploaia, parcă se tulbura nu ştiu cum smârcul. Când venea secetă, ieşea aşa humă pe marginea lui”, spunea nea Ilie.
CAP-ul și smârcurile
Aurel Manolache, un bătrân trecut de 80 de ani, a mărturisit și el tot ce știe despre aceste smârcuri.
„Eu m-am născut în 1930. Când eram mic, mi-am făcut curaj cu nişte băietani şi am zis ”hai la smârc”. Era ca un lac cu apă limpede şi frumoasă. Era singurul smârc pe vremea aceea. Ne-a fost frică pentru că am auzit poveştile, mai ales cea cu trăsura boierului.
Prin 1946 a mai apărut un smârc la ieşirea din pădure. Era un pământ vânăt şi bolborosea. Era să pierd o oaie în el. Oamenilor le era frică de ele, mie nu. Dar mă păzeam, erau periculoase, mâloase şi adânci. Pe vremea CAP-ului erau 3 smârcuri pe câmp, nou apărute, și bolboroseau.
Un inginer m-a pus odată să măsor adâncimea. Am luat o prăjină lungă şi am băgat-o toată în el. Nici urmă de fund. La început erau cât un fund de găleată. După aceea au tot crescut. Tot mai mult şi mai mult.
Au vrut cei de la CAP să toarne pământ, să astupe sau să îl niveleze. Îi încurca la agricultură. Ăştia mai bătrâni le-au spus să îşi vadă de treabă, dar nu au înţeles. A venit un băiat cu buldozerul şi a trecut peste al treilea şmârc, aproape de cel mai mare. A intrat cu tot cu buldozer. Noroc că a sărit din cabină şi l-au tras oamenii. Buldozerul a mai rămas până să se scufunde. S-au chinuit toată ziua la şufă să îl tragă cu un tractor”, spune nea Aurel.
Ce spun specialiștii
Specialiștii care au analizat zona spun că vulcanii noroioși sunt rezultatul unor acumulări de gaze.
„Ieşirea gazelor din subsol la suprafaţă determină deplasarea apei din adâncime şi antrenarea particolelor argiloase şi nisipoase din straturile de rocă. Rezultă un noroi, mai mult sau mai puţin vâscos, care se ridică prin crăpăturile ce taie straturile şi care, la suprafaţă, se revarsă, creând în timp un relief specific”, spune Mihai Poclid în „Monografia geografică a judeţului Botoşani”.
