Mălin-Ștefan Vacariu este un tânăr nevăzător de 24 de ani din Botoșani care a venit în Cluj-Napoca atât pentru studii superioare, cât și pentru a căpăta independență. Totodată, este toboșar cu aproape 10 ani de experiență, dar cântă și la pian și vocal, scrie versuri și uneori proză, gătește, e maseur și urmează să se angajeze în comerț. După cum a susținut el însuși, aceste lucruri nu reprezintă nici 10% din ceea ce este, fiind într-un permanent proces de evoluție, scrie cluj24.ro.
„O să sune clișeic, dar vreau să ajung în punctul în care cea mai mare inspirație să-mi fiu eu. Sunt momente în care îți vine să renunți, dar eu cred mult în simboluri. Phoenix, de exemplu, e mai mult decât o formație pe care o ascult de ani. Simbolul în sine, al păsării ce renaște din cenușă, l-aș încadra printre sursele mele de inspirație.
Sunt mai multe, de la oameni până la animeul Naruto. Și el mi-a schimbat viața”, spune acesta, pentru Cluj24.
După cum se arată și în descrierea primului cover postat pe canalul său de YouTube, Frunză de Mălin, la 15 ani a descoperit tobele, iar de atunci face tot posibilul să împartă din harul său cu cei din jur.
Pasiunea pentru muzică o are, însă, de la 7 ani, aceeași vârstă la care și-a pierdut vederea.
„Am terminat grădinița văzând, am început școala cu 5% vedere utilizabilă. Nu știu ce chestii s-au întâmplat, nici doctorii nu știu.
Mama vedea că apropiam mult un obiect dacă voiam să îl văd în detaliu, iar atunci când vorbea cu mine, eu îi spuneam că o văd, dar ochii meu erau în alte direcții, ba în sus, ba în jos, ca un fel de strabism.
Una dintre imaginile pe care nu am să le pot uita niciodată e mâna mamei mele peste a mea, ținându-mi pixul în mână și învățându-mă să scriu după mișcarea lui pe foaie. Desenam literele fără să le știu. Mama îmi linia caietele de limba română cu carioci stridente pentru a delimita rândurile.
Învățătoarea, cu care țin legătura și astăzi și pe care o stimez foarte mult, e ca o mamă pentru mine. Ea a dat startul, mi-a zis că pot. Ce scria la tablă scria mare în caiet și pentru mine. Ani întregi a mărit manualele la xerox. Aveam manuale de engleză și franceză în format A3, le îndoiam ca să încapă în ghiozdan și când venea vara, îmi făceam vânt cu ele, atât de mari erau”, povestește Mălin.
De aceea, când a început școala, a fost ca o a doua naștere pentru el, fiindcă a trebuit să ia totul de la zero. Deși acest lucru nu a venit, inițial, sub forma unei vești bune, întorsătura de situație l-a provocat să vadă anumite părți din el care ar fi rămas nedescoperite dacă lucrurile nu ar fi mers în această direcție.
Mălin activează ca toboșar în trupele Behind the Mirror, The Rockstar Sleep Experiment, Order 66, și în cadrul studioului „A society”, abordând genuri muzicale precum: rock, pop, reggae, swing, blues, funk, disco, balcanic, rap și trap, colaborând cu un trapper clujean, The Real Homeboy.
„Lucrez cu oameni faini, deschiși, cu poftă de cântat și de aflat lucruri noi. Nu toți au noțiuni teoretice, prin urmare mai apar momente în care eu le explic și ei ascultă. Sunt strict când vine vorba de muzică”, notează el.
În paralel cu acest domeniu, scrie poezii, dar alternează uneori și cu proza. Pe lângă facultate, a făcut și o postliceală pentru a deveni maseur.
După gimnaziu, a urmat un liceu de arte.
„Înainte să îmi pierd vederea, ai mei m-au întrebat dacă vreau să cânt, iar eu le-am zis că da, la pian.
Îmi amintesc că, în clasa întâi, mă închiseseră într-o cameră să mă uit la desene animate, după care m-au chemat în dormitorul meu ca să găsesc acolo o pianină masivă, instrument care rămâne în istorie pentru mine, fiindcă e singurul pe care l-am auzit să cânte 3 note când apeși pe o singură clapă – nu a fost acordat niciodată.
După examenul de capacitate din a opta, m-am înscris la un liceu de arte unde am cântat 4 ani la pian, printând metri de Bach, Mozart și mai știu eu ce, îmbrăcat la costum. Erau… vremuri.
Liceul a avut ceva subtil din filmul <<Liceenii>>, că eram muzicieni. Nu contau supărările, ne respectam între noi, niciodată nu auzeai vorbe cu impact negativ, ci erau doar spuse în glumă, uneori. Din exterior, părea totul wow, că făceam muzică, dar în interior, fiind la un liceu de arte, era ceva obișnuit, fiecare fiind bun la ceea ce făcea.
Cele mai frumoase momente erau concertele cu filarmonica. Se adunau zeci, sute de oameni – n-am de unde să știu exact, dar simțeam multă lume. Plecam acasă foarte bogați. Aplauzele sunt cea mai bună răsplată pentru sufletul unui artist.
Și chiar dacă sunt orb, pot simți când se aprind blițurile telefoanelor în sală, o altă bucurie pentru cel de pe scenă”, relatează tânărul.
Cu timpul, s-a gândit să încerce să cânte și la tobe, la sugestia unui profesor.
„Mă gândeam că nu-ți trebuie ochi să dai cu bățul în tobe. După prima oră de percuție, mi-am dat seama că îți trebuie, dar am avut noroc de un prof bun, care scria partituri pe bloc de desen, stătea lângă mine să le învăț și le schimba. Îl respect foarte mult.
Mi-a dat încredere și susținere, mi-a pus mâna pe umăr, mi-a zis cum se numește, m-a întrebat cum sunt, asta după ce nu l-am văzut ani buni. De altfel, păstrez legătura cu toți oamenii care au avut un impact asupra evoluției mele academice”, precizează Mălin.
Un lucru pe care l-a descoperit prin muzică a fost matematica, despre care ține să sublinieze că e indispensabilă din acest domeniu.
„Pentru cine crede că în muzică nu există matematică, ar trebui să asculte 1 minut de Tool”, adaugă el.
După gimnaziu, a urmat un liceu de arte.
„Înainte să îmi pierd vederea, ai mei m-au întrebat dacă vreau să cânt, iar eu le-am zis că da, la pian.
Îmi amintesc că, în clasa întâi, mă închiseseră într-o cameră să mă uit la desene animate, după care m-au chemat în dormitorul meu ca să găsesc acolo o pianină masivă, instrument care rămâne în istorie pentru mine, fiindcă e singurul pe care l-am auzit să cânte 3 note când apeși pe o singură clapă – nu a fost acordat niciodată.
După examenul de capacitate din a opta, m-am înscris la un liceu de arte unde am cântat 4 ani la pian, printând metri de Bach, Mozart și mai știu eu ce, îmbrăcat la costum. Erau… vremuri.
Liceul a avut ceva subtil din filmul <<Liceenii>>, că eram muzicieni. Nu contau supărările, ne respectam între noi, niciodată nu auzeai vorbe cu impact negativ, ci erau doar spuse în glumă, uneori. Din exterior, părea totul wow, că făceam muzică, dar în interior, fiind la un liceu de arte, era ceva obișnuit, fiecare fiind bun la ceea ce făcea.
Cele mai frumoase momente erau concertele cu filarmonica. Se adunau zeci, sute de oameni – n-am de unde să știu exact, dar simțeam multă lume. Plecam acasă foarte bogați. Aplauzele sunt cea mai bună răsplată pentru sufletul unui artist.
Și chiar dacă sunt orb, pot simți când se aprind blițurile telefoanelor în sală, o altă bucurie pentru cel de pe scenă”, relatează tânărul.
Cu timpul, s-a gândit să încerce să cânte și la tobe, la sugestia unui profesor.
„Mă gândeam că nu-ți trebuie ochi să dai cu bățul în tobe. După prima oră de percuție, mi-am dat seama că îți trebuie, dar am avut noroc de un prof bun, care scria partituri pe bloc de desen, stătea lângă mine să le învăț și le schimba. Îl respect foarte mult.
Mi-a dat încredere și susținere, mi-a pus mâna pe umăr, mi-a zis cum se numește, m-a întrebat cum sunt, asta după ce nu l-am văzut ani buni. De altfel, păstrez legătura cu toți oamenii care au avut un impact asupra evoluției mele academice”, precizează Mălin.
Un lucru pe care l-a descoperit prin muzică a fost matematica, despre care ține să sublinieze că e indispensabilă din acest domeniu.
„Pentru cine crede că în muzică nu există matematică, ar trebui să asculte 1 minut de Tool”, adaugă el.
Iar de scris m-am apucat să scriu serios când am simțit că am ceva de care trebuie să mă eliberez, evident, în urma unei decepții în dragoste adolescentine”, completează tânărul.
Diriginta din liceu i-a spus de postliceala ce urma să o facă simultan cu Facultatea de Asistență Socială din cadrul Universității Babeș-Bolyai.
„Mi-a zis că nu văd, dar că nevăzătorii activează în domeniul masajului. M-am interesat și am găsit la Cluj ceva potrivit. După 2 ani, am reușit să depășesc barierele propriei incapacități și să pun diploma pe frigider.
Oamenilor, dacă le place, revin. La mine revin mereu. Sfera mea preferată e partea de relaxare, mi se pare că e o sferă a terapiei cumva neglijată azi din cauza stresului și a oboselii. Nu apucăm să respirăm.
Eu, dacă am o anumită pregătire, de ce să nu ofer asta? Eventual, te și ascult și îți ofer o vorbă bună. La mine e fără hârtie. Sufletul omului se citește din voce, din privire, din energia pe care ți-o dă, iar eu resimt mult apăsările și gândurile altora”, descrie Mălin.
După liceu, a ales să se mute în Cluj-Napoca din dorința de a căpăta indepența și de a ajuta oamenii, urmând, astfel, Facultatea de Asisență Socială.
„A fost o alegere pe ultima sută de metri. Înainte de bac, m-am îndrăgostit de oraș, am simțit că îmi oferă posibilitatea de a exploata pasiunea pentru muzică, dar și o altă mentalitate și abordare socială. Oameni sunt mult mai deschiși aici.
Facultatea mi-a fost recomandată de un fost coleg, cu dizabilități la rândul său, care mi-a spus de un program special pentru adaptarea persoanelor cu dizabilități.
M-am interesat de beneficii și reduceri, am făcut demersurile pentru a accesa domeniul respectiv, am avut grijă să am o medie bună la bac ca să mă încadrez.
Cu timpul, am dezvoltat un sentiment puternic de empatie pentru anumite persoane, uneori am fost prea deschis sau prea sobru, și am avut impresia că facultatea va fi un mod prin care să pot exploata empatia dintr-un punct de vedere profesional, dar am primit un contact dur cu realitatea.
Am descoperit că e o birocrație grosolană, cu extrem de multe date care nu au aplicativitate și legătură cu ce se întâmplă.
Din punct de vedere social, a fost fain, am cunoscut oameni și locuri noi, am legat prietenii strânse cu oameni cu care practic aceleași lucruri ca în studenție, de dragul perioadei. Ieșim înainte de sesiune chiar dacă am terminat facultatea.
Viața de student nu e doar despre cursuri, ci și despre experiența din spate, de la cămin, când îți minți părinții că ai bani, te chinui să supraviețuiești cum poți, înveți cum e viața la comun. Din acest motiv, eu încurajez statul la cămin. Te ajută să te dezvolți, te pune în ipostaze prin care înveți să conviețuiești cu oameni care sunt foarte diferiți”, împărtășește Mălin.
Totuși, tendința de a asculta și coordona oamenii nu a dispărut.
„Dacă vrei să ajuți pe cineva, nu trebuie să faci asta fiind subiectiv, punându-te în locul persoanei, ci prin a o îndruma să gestioneze situația în felul său. Îmi place să consiliez, dar fără componenta financiară. Mă dezvoltă și pe mine mult.
Ascultând și receptând trăirile altora, constați, la un moment dat, cât de diversificată e lumea din jurul tău, te deschizi și înveți să ai păreri contradictorii, dar fără să judeci, pentru că toți suntem oameni. Fiecare om merită măcar o șansă, în opinia mea.
Poate nu te înțelegi neapărat cu colegii de cameră, dar când primești pachet de acasă, nu ai cum să nu îl chemi cu tine la masă. Te învață să fii om, te responsabilizează. La urma urmei, trebuie să știi să fii om. Poate că mai ai și tu seri în care bei, în care chemi o fată la tine, trebuie să te înțelegi cu el, să nu te pârască”, descrie Mălin.
Nu în ultimul rând, la cămin, în studenție, a învățat să gătească cu banii pe care îi avea.
„Rugam părinții să cumpere tăvi și ce mai trebuie, am incendiat multe tigăi, dar rezultatul, în prezent, e unul bun. O dată pe săptămână am cină cu prietenii din anturajul meu”, adaugă tânărul.
Nu lipsesc nici mesele în familie, întrucât familia reprezintă totul pentru Mălin, pe lângă muzică. Deși el este împăcat cu faptul că nu vede, simte din partea membrilor familiei o speranță că se va rezolva în viitor, odată cu evoluția tehnologiei, dar ar vrea ca aceștia să înțeleagă că, poate, e mai bine orb.
Dacă ar fi să-și descrie relația cu familia pe scurt, ar folosi proverbele „Un șut în fund e un pas înainte” și „Nu sta după autobuz, că vine următorul”, deoarece din strictețe, părinții l-au făcut un om cu coloană vertebrală, căruia nu îi e frică să spună ce crede și care lasă loc de bună ziua oricând.
„Pentru unii oameni realitatea e greu de acceptat, chiar dacă ești pus în fața faptului împlinit. Ești așezat în postura de analist și nu reușești să empatizezi cu omul. Eu am acceptat demult că nu văd și sunt conștient că în viitorul apropiat nu se va putea remedia asta. Nu mă îmbăt cu apă rece, dar familia mea mustește de o scânteie de speranță.
Eu sunt împăcat și le spun că dacă ei cred asta și nu vor să accepte, sunt mai orbi decât mine. Eu vreau să privesc cu mâinile.
Familia e o resursă de bază pentru mine. Am o relație complicată cu ea, dar nu în sensul rău, pentru că oricât de tensionantă ar fi o situație, nu a existat niciodată un moment în care eu să nu pot apela la părinții mei. Dacă eram certați, nu mă orgoliam în halul în care să nu îi sun, fie că am căzut sau am rămas fără bani.
Poate că nu au venit să îmi spună <<bravo>>, dar au fost în primul rând la concertele mele. Pentru mine, nu e o rușine să o sun pe mama și să îi spun că o iubesc, îmi e rușine să înjur de față cu ea, din respect pentru educația pe care mi-a oferit-o. Prietenii, la rândul lor, nu mă înjură niciodată de mamă. Mai vorbim urât noi între noi, dar totul până la familie.
Când am făcut cover la piesa lui Ian, am avut o reticență, nu știam dacă să le arăt și lor, dar face parte din mine, așa că mi-am făcut curaj să îi arăt tatei, pentru că el e oarecum mai degajat în fața cuvintelor vulgare. Dar părinții niciodată nu le-au folosit în preajma mea. Și tatei, în mod surprinzător, i-a plăcut, a zis că sună bine, a putut să aprecieze rezultatul dincolo de acel aspect.
În schimb, primul meu pahar de whisky l-am baut cu mama. Mi-a zis că mai bine gust acasă să văd cum mă simt, să văd dacă-mi place, decât să mă fac de râs în public. Părinții au avut încredere în a mă lăsa de capul meu singur afară. Dacă spuneam că la 1 sau 6 veneam acasă, mă țineam de cuvânt. Nu mi-au zis niciodată la ce oră să vin.
Iar fratele meu a fost primul vis împlinit. Mi-am dorit să fie băiat și dovada că, de 16 ani, îmi umple viața”, susține tânărul.
A copilărit la țară, „cu vaca pe câmp și sania trasă de cățel sau de cal”. În prezent, are 2 câini, „2 saci de iubire și blană, sufletul lui când merge acasă”.
