Nicolae Iorga este un savant român de renume mondial care a avut o activitate ştiinţifică prodigioasă, fiind autorul a 1.003 volume, 12.755 articole şi studii și 4.963 recenzii. Iorga este cel mai prolific istoric al românilor, autor a numeroase sinteze, culminate cu Istoria Românilor în 10 volume, pentru care a fost numit „cel mai mare istoric şi savant al României din toate timpurile”. Dotat cu o memorie extraordinară, cunoştea istoria universală şi în special pe cea română în cele mai mici detalii, scrie life.ro. Nu este cu putinţă să-ţi alegi un domeniu din istoria românilor fără să constaţi că Nicolae Iorga a trecut deja pe acolo şi a tratat tema în mod fundamental. În timpul regimului comunist opera sa istorică a fost în mod conştient ignorată, istoria României fiind contrafăcută în concordanţă cu vederile regimului de către persoane aservite acestuia. Iorga a fost autor al unui număr uriaş de publicaţii, cel mai mare poligraf al românilor: circa 1.250 de volume şi 25.000 de articole.
Nicolae Iorga: „Și în viață, în simțire, în scris, în gând, când te uiți bine, rămâne mai ales ce ai dat altora, ce ai lăsat de la tine, ce ai jertfit. Prin înstrăinarea de tine însuți capeți și consecvență, și stăruință, și caracterul, și iubirea oamenilor”
Personalitate care a creat şcoală şi a dat direcţie culturii naţionale, s-a implicat activ în viaţa social-politică a ţării. El s-a ambiţionat nu doar să scrie istorie, ci să şi facă istorie, într-o epocă de renaştere naţională.
El nu a fost un doctrinar sau ideolog politic
Personalitate marcantă a culturii noastre naţionale, în politică s-a dovedit că nu sunt îndeajuns corectitudinea, entuziasmul şi credibilitatea personală.
N-a fost preocupat în alcătuirea unor programe de guvernare, ale căror idei să înflăcăreze şi să coaguleze forţele unui popor. Realitatea politică şi socială a acelei epoci s-a dovedit implacabilă cu personalitatea savantului, astfel că a sfârşit nedrept şi tragic, ciuruit de gloanţe, la margine de drum, într-o societate care nu a înţeles să aprecieze şi să respecte valorile sale.
Copilul Nicolae era de o precocitate ieşită din comun
Părinţii lui Nicolae Iorga erau avocatul Nicu Iorga şi Zulnia Aghiropol, iar Nicolae a mai avut un frate pe nume George. În anul 1900 a divorţat de prima soţie, iar în 1901 s-a recăsătorit cu Ecaterina Bogdan, sora slavistului Ion Bogdan.
La vârsta fragedă de şase ani, urmând şcoala lui Marghian Folescu, citea în original literatură franceză.
Absolvent al Universităţii din Iaşi pe care a absolvit-o într-un singur an.
Este absolvent al cursului secundar de la Liceul din Botoşani şi Liceul Naţional din Iaşi, apoi în numai un an termină studiile şi la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iași în 1889 cu diploma Magna cum Laude. Studiile superioare şi le desăvârşeşte în străinătate, la Înalta Şcoală de Ştiinţe Politice din Paris în 1892, apoi la Berlin şi Leipzig, unde şi-a luat doctoratul în filosofie, un an mai târziu.
Activitatea pedagogică începută la 23 de ani
La vârsta de numai 23 de ani, Nicolae Iorga devine profesor suplinitor, apoi, din 1895 este titular la catedra de Istorie a Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi. De numele său se leagă fondarea Institutului de Studii Sud-Est Europene în anul 1914, al Institutului de Studii Bizantine, al Institutului de Istorie Universală.
Pe 1 noiembrie 1928 este ales decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie, iar anul următor, pe 1 martie, este ales rector al Universităţii Bucureşti.
Din anul 1919 devine președinte al Comisiei Monumentelor Istorice, iar cinci ani mai târziu ţine cursuri de vară la Vălenii de Munte.
Datorită activităţii sale prodigioase pentru dezvoltarea culturii româneşti, Iorga este ales membru titular al Academiei Române în 1910, iar între 1924-1927 este preşedinte al Secţiunii de Istorie a Academiei.
A conferenţiat în marile universităţii ale lumii şi a fost ales membru a zeci de academii şi instituţii specifice de peste hotare (Paris, Roma, Oxford, Lisabona, Stockholm, Praga, Aleger, Santiago de Chile etc.). Totodată, a înfiinţat instituţii româneşti în străinătate, precum Şcoala Română de la Paris în anul 1926 Casa Română de la Fontenay-aux-Rosses, Casa Română din Veneţia şi altele.
Iorga a fost un creator de publicaţii ştiinţifice şi culturale
Cea mai importantă este revista Sămănătorul apărută în București între 2 decembrie 1901 și 27 iunie 1910. Aceasta a jucat un rol important în viaţa literară a vremii şi a constituit catalizatorul pentru înfiinţarea curentului ideologic şi literar.
Acest curent, promovat de colaboratorii revistei şi teoretizat de Nicolae Iorga, susţinea, în special prin intermediul paginilor revistei, valorile naţionale tradiţionale şi folclorice, necesitatea culturalizării ţărănimii.
Printre colaboratorii săi s-au numărat Alexandru Vlăhuță, George Coșbuc, Ștefan Octavian Iosif și alte personalităţi din literatura română a epocii.
În epocă, s-a numărat printre marii gazetari ai vremii, iar pe 10 mai 1906 a fondat cotidianul „Neamul Românesc”, care a devenit oficios al formaţiunii sale politice. Împreună cu un grup de profesori, fizicieni şi alţi oameni de ştiinţă a ajutat la pornirea mişcării de cercetaşi din România şi la dezvoltarea organizaţiei „Cercetaşii României”.
Naţionalist moderat şi apărător al tradiţionalismului rural
Naţionalist moderat şi apărător al tradiţionalismului rural, Nicolae Iorga a considerat că trebuie să se implice activ în viaţa socială şi politică a României.
Pe 23 aprilie 1910, împreună cu Alexandru C. Cuza a fondat Partidul Naţionalist-Democrat. Acesta nu a avut o bază electorală de masă și era perceput ca o formaţiune personală a mentorului său, la care au aderat „învăţăceii”săi.
Iorga însuşi nu a fost preocupat să dea partidului său o extindere deosebită. Întrebat ce reprezintă formaţiunea sa politică, savantul a răspuns: „Paltonul, pălăria şi bastonul meu sunt partidul”!
PND reprezenta interesele unei părţi ale intelectualităţii cu convingeri democratice, precum şi a unor categorii ale micii burghezii rurale şi urbane. În programul partidului erau înscrise deziderate ca exproprierea tuturor moşiilor mai mari de 100 de hectare, impozit progresiv pe venit, descentralizarea administrativă, lărgirea dreptului de vot şi asupra femeilor.
Savantul a primit funcţia de preşedinte al Adunării Deputaţilor
După Marea Unire, Iorga a avut o contribuţie importantă la formarea Blocului Parlamentar pe data de 25 noiembrie 1919.
Acesta a fost o coaliţie politică alcătuită din mai multe partide cu scopul de a forma o majoritate parlamentară în susţinerea noului guvern. Deoarece în alegerile parlamentare din 2-8 noiembrie 1919 (primele alegeri pe baza votului universal), niciun partid politic nu obţinuse o majoritate parlamentară, formula unui guvern de coaliţie s-a impus cu necesitate. Conform algoritmului, savantul a primit funcţia de preşedinte al Adunării Deputaţilor, însă lipsa de unitate politică a formaţiunilor a permis destabilizarea guvernării condusă de Alexandru Vaida-Voevod (PNR), iar Ionel Brătianu, preşedintele PNL, cel care domina scena politică cu autoritate, a acţionat pentru formarea unui nou cabinet condus de generalul Alexandru Averescu (PP), personalitatea politică cea mai populară din epocă.
Guvernul „Iorga – Argetoianu”. Activitatea guvernamentală
Decepţionat de activitatea partidelor politice care s-au perindat la cârma ţării, animat de convingeri şi sentimente monarhice, Nicolae Iorga s-a lăsat angrenat în manevrele lui Carol al II-lea vizând instaurarea unui regim care să se situeze deasupra partidelor politice.
Regele dorea formarea unui guvern de „uniune naţională”, cu membri din cercul său apropiat, pe care să îi poată controla uşor.
Profitând de criza politică, Carol l-a desemnat prim-ministru pe Nicolae Iorga pe 18 aprilie 1931, deoarece savantul se bucura de un prestigiu ireproşabil în ochii opiniei publice şi în străinătate, ceea ce constituia o „perdea de fum” pentru restul clasei politice. În fapt, regele deţinea puterea indirectă, iar Constantin Argetoianu din funcţia de ministru al Internelor, s-a ocupat de manevrele de culise pentru a asigura succesul guvernului în alegeri.
Argetoianu: „Iorga intra ca o vijelie în casele oamenilor şi fără să zică bună ziua îi întâmpina cu un «eşti ministru», faţă de care interpelatul încerca să bâjbâie ceva ca «Bine, dar…». «Nici un dar. Eşti ministru. La ora 7 şi jumătate, la mine în casă în frac şi decoraţii. La ora 8 depunem jurământul.»
În campania electorală, Nicolae Iorga i-a acuzat necruţător pe naţional-ţărănişti cu privire la moştenirea guvernării.
Realitatea de la guvernare s-a dovedit însă neîndurătoare cu marele om de cultură, într-un moment în care criza mondială ajunsese la punctul culminant.
Pe 31 mai 1932, Nicolae Iorga a pus capăt tristei sale experienţe depunându-şi mandatul, iar din septembrie formaţiunea sa politică şi-a reluat denumirea iniţială de Partidul Naţionalist-Democrat.
Nicolae Iorga și contextul anului 1940
Având în vedere starea de dezordine generală care domina ţara în urma pierderilor teritoriale din vara anului 1940, regele Carol al II-lea demite guvernul Ion Gigurtu şi îl desemnează pe generalul Ion Antonescu cu formarea noului Consiliu de miniştri.
Pe fondul continuării manifestaţiilor publice, regele Carol se vede nevoit să abdice în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940 şi să îi încredinţeze fiului său, Mihai, „grelele sarcini ale domniei”. În aceeaşi dimineaţă, Mihai I este chemat la Palat pentru a depune jurământul în calitate de rege al României.
Sfârşitul tragic al profesorului Iorga
La sfârşitul lunii noiembrie 1940, profesorul Nicolae Iorga se afla la Sinaia, lucrând la monumentala operă „Istoria românilor”, deoarece reşedinţa sa de la Vălenii de Munte fusese grav avariată în cutremurul din aceeaşi lună.
În arhiva personală a lui Dudu Velicu, fost angajat al Serviciului Special de Informaţii, în cadrul Secţiei de cenzură a presei şi corespondenţei a fost găsit un text care relatează în detaliu momentul asasinării.
În ziua de 27 noiembrie 1940, profesorul se găsea în biroul său din vila de la Sinaia, unde lucra. La ora 17:30, uşa de la camera doamnei Ecaterina Iorga s-a deschis şi 3 persoane au barat uşa, iar alte 4 persoane se găseau în camera alăturată. Doamna Iorga s-a ridicat impresionată de la locul său şi a întrebat: „Cine sunteţi”? Unul din aceşti indivizi a răspuns: „Poliţia legionară a capitalei. Am venit să-l luăm pe domnul profesor Iorga la Bucureşti, pentru un interogatoriu”.
„Cea mai odioasă crimă de la tăierea capului lui Miron Costin încoace”
În vestibul, profesorul s-a îmbrăcat şi în timp ce voia să-şi pună galoşii observă că unul din cei 7 indivizi se uita curios la el. Iorga i-a spus soţiei sale să aibă grijă de notele de la istoria universală, la care tocmai lucra în acel moment. În drum spre maşină, grupul s-a întâlnit cu domnişoara Alina Iorga, fiica savantului, care auzind de la tatăl său că merge la Bucureşti pentru un interogatoriu, a cerut să meargă şi ea, însă unul din cei 7 i-a răspuns că nu are loc în maşină.
Profesorul a fost aşezat în faţă împreună cu şoferul şi un alt individ. Cei care au rămas jos au salutat pe cei care au plecat cu salutul legionar.
Autoturismul cu care a fost transportat avea numărul de înmatriculare 6211 B.R., iar din verificările efectuate de poliţie a rezultat că era proprietatea Institutului Naţional al Cooperaţiei.
A doua zi, 28 noiembrie 1940, corpul profesorului Iorga a fost găsit împuşcat într-un şanţ, „pe şoseaua Ploieşti-Strejnic, cam la 1 km de Strejnic, pe partea dreaptă a şoselei, pe mirişte, la o distanţă de 15 m de şosea”, de către gardianul public Petre Zamfir, aflat în serviciu la Chestura oraşului Ploieşti.
Lângă cadavru s-au găsit nouă tuburi de cartuşe, dintre care şapte de calibrul 7,65, iar două de calibrul 6,35. Savantul avea 69 de ani.
Autorii asasinatului au fost identificaţi în cele din urmă a fi: Ion Tucan (secretar general al Institutului Naţional al Cooperaţiei), Ştefan Cojocaru (consilier la INC), Traian Baicu (director la INC), Ştefan Iacobete (şofer INC) şi Tudor Dacu (informator al Poliţiei Legionare).
Contribuţiile lui Iorga
Nicolae Iorga a fost fondatorul (1920) şi directorul şcolii române din Paris („Fontenay-aux-Roses”). A editat şi condus numeroase ziare şi reviste („Neamul românesc”, „Revista istorică”, „Revue Historique du Sud-Est-Européen”, „Floarea darurilor” etc.). Unul dintre doctrinarii sămănătorismului (a condus revista „Sămănătorul” în perioada 1905-1906).
A întocmit numeroase volume de izvoare, documente („Notes et extraits pour servir à l’histoire des Croisades au XV-e siècle”, 6 vol., „Studii şi documente cu privire la istoria românilor”, 31 vol. ş.a.). Deşi structural refractar subordonării faptului istoric unui sistem filosofic, a îmbogăţit gândirea istorică cu o nouă viziune, dominată de factorul spiritual şi întemeiată pe unele „permanenţe”, coordonate ale dezvoltării istorice. În domeniul istoriei naţionale, a elaborat monografii şi sinteze de mare valoare („Istoria lui Mihai Viteazul”, „Istoria bisericii române”, „Istoria armatei româneşti”, 2 vol., „Istoria comerţului românesc”, 2 vol., „Geschichte des rumänischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen”, 2 vol., „Istoria românilor”, 10 vol. ş.a.) şi a integrat istoria României în istoria universală („La place des Roumains dans l’histoire universelle”, 3 vol.), relevând originalitatea culturii româneşti şi interdependenţa istoriei poporului român cu istoria altor popoare. Contribuţia la cercetarea istoriei universale („Geschichte des Osmanischen Reiches”, 5 vol., „Cărţi reprezentative în istoria omenirii”, „Histoire de la vie Byzantine”, 3 vol.), ca şi vastitatea operei şi preocupărilor sale, îl situează între marii istorici ai lumii.
Împreună cu un grup de profesori, fizicieni şi alţi oameni de ştiinţă a ajutat la pornirea mişcării de cercetaşi din România şi la dezvoltarea organizaţiei Cercetaşii României.
