Una dintre cele mai impresionante construcţii hidrotehnice de barare din România, şi în mod cert şi din Europa, aflată în nord-estul ţării, în judeţul Botoşani, este barajul ridicat la Stânca – Costeşti. Stăvilind Prutul, îşi manifestă utilitatea, la peste 40 de ani de la punerea în funcţiune, iar pentru ridicarea acestuia s-a cheltuit echivalentul a 60 de tone de aur.
Barajul de la Stânca-Costeşti este uriaş. Directorul barajului, Mircea Vucovici, care a lucrat o viaţă aici îndeplinind diferite funcţii, dezvăluie că, din punct de vedere statistic, acesta este cel de-al doilea baraj din ţară ca importanţă, ca putere de reţinere a apei şi ca întindere a lacului de acumulare, după Porţile de Fier I. Autorităţile botoşănene spun că tot din acest punct de vedere, este cel de-al treilea baraj al Europei, fără să luăm în calcul zonele estice ale Rusiei. Cifrele care arată puterea şi capacitatea barajului sunt impresionante, scrie Adevărul.
Barajul are o înălţime de 43 de metri şi un coronament care depăşeşte 300 de metri. Totodată, are o capacitate de 1,4 miliarde metri de cubi de apă, cu un lac de acumulare întins pe o suprafaţă de 6.000 de hectare la capacitate medie, iar la nevoie, putând să se extindă şi pe 9.000 de hectare la retenţie maximă. Cei care lucrează la Stânca-Costeşti spun că au grijă de poarta Prutului în Moldova, un adevărat scut al Moldovei, dar şi al unei importante zone din Republica Moldova.
„Barajul este vital pentru Moldova şi nu numai. Aici nu vorbim doar de judeţul Botoşani, unde este situat, ci de întreaga regiune a Moldovei. Lunca Prutului, pe toată lungimea ei până la Galaţi, fără barajul de la Stânca-Costeşti era inundată, în medie, o dată pe an şi arăturile de toamnă trebuiau refăcute şi câteodată şi însămânţările, în funcţie de amploarea viiturii. Ar fi un adevărat dezastru fără el. S-ar pierde gospodării şi vieţi omeneşti“, spune Mircea Vucovici, directorul barajului Stânca-Costeşti.
Şi asta în condiţiile în care Prutul, în perioadele cu ploi abundente, vine cu o viitură de peste 1.500 de metri cubi pe secundă şi este capabil, spun specialiştii de la baraj, să inunde peste 70.000 de hectare.
Povestea construcţiei începe în anul 1952, când între reprezentanţii României comuniste şi cei ai URSS au avut loc întâlniri pentru a găsi soluţii de zăgăzuire a Prutului, care devasta ambele maluri ale râului.
„Prutul distrugea tot şi pe partea românească, şi pe malul deţinut atunci de URSS. S-au întâlnit şi au hotărât să facă un parteneriat şi împreună să construiască un baraj. A fost aleasă zona de la Stânca, fiindcă aici sunt stânci naturale pe ambele maluri, parcă anume lăsate acolo pentru aşa ceva.
De ele urma să fie „ancorat“ barajul. Doreau să facă cel mai puternic baraj din zonă. Era şi nevoie, la ce viitură venea pe Prut“, spune Mircea Vucovici. S-a stabilit ca URSS să contribuie cu o parte din bani şi anumite tipuri de materiale, în timp ce românii duceau tot greul construcţiei şi asta fiindcă pe partea românească erau uriaşele deversoare ale barajului prin care furia Prutului era „îmblânzită“ şi apoi râul era lăsat să curgă liniştit până la Galaţi. Construcţia propriu-zisă a început în 1971, când au fost stabilite şi costurile finale cu materiile prime şi cu pagubele rezultate în urma amenajării lacului de acumulare.
Conform „Acordului între guvernul Republicii Socialiste România şi guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste privind construirea în comun a Nodului hidrotehnic Stânca-Costeşti de pe râul Prut, precum şi condiţiile de exploatare a acestuia“, publicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România din 1971, costurile finale de construcţie ale barajului au fost de 61.867.000 de ruble, românii contribuind cu cea mai mare parte. Era o sumă colosală, având în vedere că o rublă transferabilă era aproape echivalentul unui gram de aur pur. „În total, dacă facem un calcul, acest baraj a costat nu mai puţin de 60 de tone de aur pur“, adaugă Vucovici.
Un preţ care înfioară. Însă materialul principal folosit pentru „scutul“ frontal al barajului era „oţel-beton“, un material considerat indestructibil de sovietici şi mai apoi dăruit românilor şi pentru alte construcţii, în compensaţie pentru cheltuiala mai mare a părţii româneşti cu ridicarea barajului. Odată demarate lucrările, a durat şapte ani de muncă asiduă pentru ridicarea colosului din beton. Uriaşele stânci care-l susţineau au fost forate, umplute cu beton, şi s-a amenajat fundaţia.
A fost folosit în mare parte beton românesc, în jur de 4 milioane de metri cubi, cu o compoziţie specială. În proporţie de 100% a fost ridicat de muncitori şi ingineri români. A fost finalizat în 1978, inaugurarea oficială având loc pe 4 noiembrie. Sacrificiile au fost uriaşe, pe lângă cele materiale, mii de oameni fiind nevoiţi să-şi părăsească locurile natale. Pentru amenajarea uriaşului lac de acumulare au fost strămutate opt sate de pe ambele maluri ale Prutului: Stânca, Movila Ruptă, Ripiceni, Ştefăneşti, Cinghina, Lehneşti, Raşca si Costeşti.
