Soții Jitariu din județul Botoșani sunt doi tineri care s-au aventurat în lumea vinului după ce au învățat în detaliu cam tot ce se putea ști despre soiuri și modul de producție artizanal de la italienii pentru care au lucrat. Aceștia aveau o afacere de familie în domeniul agroturismului, aproape de granița cu Austria. Le-a plăcut organizarea, spiritul și implicarea celor pentru care lucrau, precum și modul în care au înțeles că trebuie să facă agricultură- organizat și eficient, scrie insociety.ro. Cu aceste principii s-au întors acasă, în Frumușica, comuna aflată la granița dintre județele Iași și Botoșani.
Sunt cea mai mică cramă din țară cel mai probabil, având doar un hectar de vie, și sunt și singura cramă din județul Botoșani, dar asta nu-i descurajează, ci îi motivează. Sunt doi oameni extrem de optimiști, care nu știu ce-nseamnă să-l ia în brațe pe „nu se poate”, ci dimpotrivă, știu prea bine că nimic nu se construiește peste noapte și nici dacă nu faci nimic. La ei am degustat pentru prima dată un vin portocaliu, de o culoare autentică și distinctă. Crama Jitar este o cramă de familie. În fapt, Crama Jitar înseamnă Sebastian și Oana Jitariu și tatăl lui Sebi. La cules, se strânge întreaga familie, vin inclusiv rude din străinătate. E ca un festival al lor, pe care-l așteaptă cu toții.
„Noi nu avem muncitori la cules. Noi aducem familia, prietenii, pe doritorii care vor să învețe. Le arăt exact cum trebuie să facă… se culege puțin și bun, că nu facem întrecere. Cei are au venit la cules au venit de plăcere. Se culege strugure cu strugure. Și la noi se desciorchinează mecanic, nu manual. Dar până acolo nu trebuie să ai bobițe stricate. Până acum am avut doar struguri sănătoși. Dacă o viespe înțeapă bobița, se oțetește.”
Au plantat via în 2018, iar firma a fost înregistrată în 2021. Au participat, ca invitați, la un festival de specialitate, iar aprecierile primite le-au dat curaj. N-au urnit munții într-un an, însă ei sunt mulțumiți pentru că tot ce înseamnă Crama Jitar la momentul de față e o investiție proprie, făcută treptat, mult suflet și o poveste despre iubire, simplitate, sete de cunoaștere și muncă. Și-au pus în gând să arate că atunci când ai la îndemână o mie de motive să nu faci un lucru și un singur motiv ca să faci, atunci poți să faci orice, indiferent de domeniu, chiar dacă vei avea parte de mai multe descurajări și impedimente decât de vorbe care să te motiveze și să-ți dea avântul de care ai nevoie. Învățămintele din Italia le-au prins tare bine. Acolo au învățat toate secretele agriculturii artizanale. Și acum mai țin legătura cu foștii angajatori.
„Chiar apreciază ce am făcut noi aici!”, spune Oana, care mă face să înțeleg că acolo, interesul celor pentru care au lucrat a fost ca ei să învețe totul așa cum făceau ei, astfel încât să se mențină calitatea produselor. „Produsul din mâna ta să iasă la fel ca acela din mâna lor”, completează Oana.
„Un vin bun e prea puțin plătit, iar un vin prost e prea mult plătit.”
Povestea vinului artizanal a fost un impuls de moment, în urmă cu cinci ani. De la început și-au spus că trebuie să facă ceea ce știu ei mai bine. Așa că s-au gândit la un mic restaurant. Evident că era un vis, dar… „trebuie să visezi ca să poți merge înainte”, îmi mărturisește Oana Jitariu. Toți le-au spus că visează frumos, de la părinți la prieteni. Dar ei ș-au văzut de visul lor și au început să facă pași mici în direcția dorită- au plantat via, mereu căutau informații noi despre vie; era iarnă, Sebastian făcea naveta Italia- România, căci prin video-call era destul de dificil să se facă totul așa cum știa el că trebuie făcut. Aici, îl ajuta tatăl său, care mereu îi amintea că el a învățat că se face altfel decât îi spunea fiul… numai că via nu se îngrijește de la distanță. „Via trebuie condusă, nu trebuie lăsată așa!”, explică Sebi Jitariu.
„Diferența o face calitatea. În Italia, Oana lucra în gastronomie. Clienții locului erau oameni cu foarte mulți bani care, paradoxal, nu voiau să consume produse de pe piață, ci căutau exclusivul. Voiau să guste ceva autentic, ceva de calitate, fără a fi neapărat de fiță. Noi suntem, probabil, cea mai mică cramă din țară. Avem doar un hectar momentan, cu o producție de 4000 de litri pe an. Știind că e un produs făcut manufacturier, avem garanția că vinul rezistă ani. Ne-am dorit să facem un vin de calitate, nișat, bun. Nu doar gustos, ci bun, adică să îți facă bine. Gustul bun nu înseamnă și calitate!”, spune Sebastian Jitariu.
Sebastian Jitariu: Visam să fiu antreprenor, dar construiam machete din lemn sau cuburi cu case, mașinuțe.
Oana Jitariu: Eu voiam să fiu designer vestimentar. Acum croșetez păpușele din bumbac, cumva le îmbrac, le coafez. Am aprecieri și cereri, dar nu pot să promovez prea mult activitatea asta din cauză că nu aș avea cum să onorez mai multe comenzi. Eu am învățat singură să croșetez, am învățat singură, nu de la mama. A trebuit să mă documentez. Cumva, pot spune că mi-am pus în aplicare visul…
Studiile voastre sunt într-un cu totul alt domeniu față de ceea ce ați lucrat…
Oana Jitariu: Noi ne-am cunoscut la facultate. Noi când am plecat, am plecat de pe băncile facultății. Nu am mai făcut master, suntem licențiați în „Ecologie, Știința și Protecția Mediului”. Iubim natura. Acolo, în Italia, am început ca ajutor de bucătar, apoi am rămas doar eu și bucătarul chef, care era patronul. Am tras de mine și a trebuit să mă descurc. Aș vrea să fac și aici ce am făcut acolo. De fapt, așa arată următoarea etapă a visului nostru… să ajungem să putem oferi o experiență completă celor care ne vizitează- de la preparate gătite de noi până la un loc de cazare. Am avut onoarea de a-l avea oaspete pe prim secretarul ambasadei Japoniei și chiar ne-a întrebat dacă nu avem și cazare, căci la ei, după ce consumi un pahar, se cam cade să rămâi. E în plan, o luăm treptat.
Aveți experiența celor care au stat în străinătate și a celor care s-au întors. Care erau dorurile pe care le luați cu voi de fiecare dată când vă întorceați acolo?
Oana Jitariu: Oamenii. Am plecat de acolo și tot oamenii ne-au dat dorul… noi, acolo, nu ne-am simțit niciodată acasă. Era frumos, dar după o vacanță de șapte ani, te saturi. Eam la granița cu Innsbruck, aveam mulți clienți austrieci. Simțeam că la un moment dat trec anii și ce faci? Acolo am fi rămas la statutul de angajat. Nu că ar fi fost rău, dar noi voiam altceva. Diferența de mentalitate ne-a lovit un pic… ușor-ușor se schimbă și la noi mentalitatea, dar e nevoie de răbdare.
„Vinul trebuie povestit… vinul trebuie să fie băut într-un loc potrivit, cu o mâncare bună și neapărat în compania care trebuie. Să povestești, nu neapărat să vorbești… vinul bun se bea în paharul potrivit. Orice vin ai bea, dacă nu îl bei în paharul care trebuie, nu-i simți gustul cum trebuie…”
insociety.ro
impresionant! Apreciez voința, dorință de a reuși în ceia ce au început acasă în România! Le doresc succes dar dacă statul român luptă împotriva lor si nu ii ajuta cum se procedează în „afară”!Succes dragi români!