Botoșăneanul Dan Lungu, unul dintre cei mai de succes scriitor români, dezvăluie, într-un interviu din seria „Literatura la zi”, realizat de Vasile Ernu, că trecerea prin Parlamentul României rămâne o experiență pe care încă nu a „digerat-o pe deplin”.
Conferențiar universitar doctor la catedra de Sociologie de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, Lungu a devenit celebru peste noapte în urmă cu 15 ani, când a publicat romanul „Sînt o babă comunistă”. Au urmat alte succese literare, ecranizări, autorul de 52 de ani fiind astăzi tradus în peste 15 limbi.
Vasile Ernu: Dragă Dan Lungu, nu am mai vorbit de mult nici nu știu de unde să o iau. Hai să pornim din Botoșani – ador regiunea aia. De acolo vii. Mai ții legătura cu locul copilăriei? Ce înseamnă acel loc pentru tine? Îți duci copiii pe acolo? Dan Lungu: Da, ajung destul des la Botoșani. De Crăciun și de Paște ne adunăm cu mic cu mare la părinți, astea sunt repere fixe, dar mai ajungem și în restul anului. Am și foarte mulți prieteni acolo, precum și cititori. Ilinca și Filip și-au petrecut o parte din copilărie, în vacanțe, pe locurile unde am copilărit și eu: au umblat cu colinda de ajun pe aceleași străzi pe unde am umblat și eu, s-au dat cu sania pe aceleași coclauri. Alături de copiii mei, mi-am retrăit implicit unele emoții, mi-am reamintit în timp o serie de detalii și episoade pe care le uitasem cu desăvârșire.
Botoșaniul e locul copilăriei și al adolescenței, al unei bune părți din formarea mea culturală și nu în ultimul rând locul în care am scris multe pagini de literatură. „Raiul găinilor” e aproape integral scris acolo, de mână, pe un caiet mare, studențesc.
– Spune-mi, te rog, care sunt la tine cele mai puternice amintitori din copilărie? Acelea care te marchează și de care nu scapi toată viața?
– La mine amintirile din copilărie sunt intens legate de jocuri și jucării. Au rămas foarte vii în mintea mea jucăriile improvizate – din șuruburi, roți dințate, sârme, arcuri și tot soiul de mecanisme misterioase, în principal sustrase de la muntele de fier vechi de pe platforma gării, sau cele din lemn, nuiele, bucăți de bca ori lut. Aveam și câteva jucării de magazin, nu prea multe, fiindcă ai mei nu erau tocmai înstăriți, pe care le țineam „de bune”, le scoteam afară în zile de sărbătoare sau când aveam alți copii în vizită, printre care o centură de cowboy (din mușama) cu pistoale de plastic și o mașină de poliție teleghidată chinezească.
