Fostul antrenor al FC Botoșani, Leo Grozavu, 54 de ani, liber de contract după plecarea de la Sepsi, a acceptat un dialog deschis despre viața lui în afara meseriei de tehnician. Vegetarian, iubitor de animale, antrenorul găzduiește în prezent două familii de refugiați ucraineni și crede că războiul nu va face decât să crească răutatea dintre oameni.
– Domnule Grozavu, mai rare perioadele de stat acasă pentru dumneavoastră, cum e de când ați plecat de la Sepsi?
– N-aș putea spune că nu-s obișnuit. Cred că de fiecare dată eu mi-am luat această perioadă de relaxare după un contract. Pentru că dacă îți dorești să stai în fenomen, stai. Apar mereu oferte. Important e ca acele oferte să te și motiveze. Să ai starea în care să simți că ești util. Cred că am ajuns însă la vârsta și experiența necesare să nu mai aleg în pripă. Să fiu animat doar de dorința de a pleca de acasă.
– Cum e acasă?
– Foarte bine, mă simt foarte bine. Acasă e acasă. E mediul meu. Stau într-o zonă liniștită, mă simt foarte bine. De fiecare dată când vin, chiar și când sunt în activitate, mă relaxez foarte mult. Prefer să stau acasă decât să ies în oraș, în Cluj, să fac alte activități.
– Vizavi e un lac foarte frumos, nu sunteți adeptul pescuitului?
– Nu că nu-s adeptul, nu-s pescar. N-am fost niciodată. Dar asta nu înseamnă că nu-mi place ca loc. Unde văd apă, pădure, vegetație, mi se pare locul ideal pentru o casă. Așa am ales fără să ezit locația pentru un loc al meu.
– De ce lângă Cluj, de ce în afara orașului?
– De mult timp am rămas cu ideea asta. Încă de când jucam în Germania. Și la momentul respectiv locuiam în afara orașului. Și mă tot gândeam și acolo de ce preferă oamenii să stea în afara orașului. Cred că tocmai pentru această liniște. Nu se compară cu nimic. Sigur, activitatea e în zona centrală, acolo se învârte tot. Dar cred că dacă vrei relaxare, trebuie să ieși din acest tumultul al vieții cotidiene. Trebuie să fii altfel pentru a te reîncărca. Așa am decis să fac casă în afara orașului. Iar locul cred că e ideal.
– Cum e omul Leo Grozavu în afara terenului, vestiarului, meciurilor. Nu vă știe deloc lumea altfel.
– E și greu să mă cunoască. Nu-s tipul care să vorbească despre el. Nu-mi place să o fac. Cel mai bine ar fi să o facă alții, prieteni, familie, rude. Alții! Mie nu-mi place să vorbesc despre mine. Cred că sunt o persoană agreabilă. Sau cel puțin așa mă consider.
– Ce pasiuni aveți?
– Chiar dacă nu sunt în activitate, îmi place să fiu la curent cu tot ce se întâmplă în lumea fotbalului. Îmi place să mă uit și la alte sporturi. Îmi place să citesc. Citesc multă beletristică, dar și de specialitate. Nu sunt un cinefil ieșit din comun. Doar din când în când. În rest, activități care sunt în jurul sportului.
– N-am avut cum să nu observ, cred că vă plac animalele.
– Așa e! Suntem mari iubitori de animale. Toată familia. De la început am avut căței, mai nou pisici. Suntem mai mult salvatori. Am avut un singur cățel de rasă, a decedat în februarie, după 14 ani. Primul sosit în familie era. Dar de atunci au sosit și plecat foarte multe animale. Soția e mare iubitoare, participă la tot felul de campanii voluntare de sterilizare, de găsire a unui stăpân. Tot felul. Pentru pisici, căței și ce-o mai fi.
– Și înțeleg că sunteți foarte atent și la ce mâncați.
– M-am decis, influențat foarte mult de soție, recunosc asta, tocmai pentru că iubim animalele, să fiu vegetarian. Dacă iubim animalele, cum putem să mâncăm animale? Ne-am informat mult, am vizionat multe documentare, am aflat cât de importantă e alimentația pentru sănătate, așa am decis să avem un alt stil de viață. Mă simt foarte bine. Din acest motiv am optat pentru a mânca altfel. Cât timp mă simt bine, merită să merg mai departe pe acest regim.
– Vi se pare că tot ce se întâmplă schimbă omul, tehnologia, vremurile pe care le trăim?
– Cred că nu întâmplător îmi pui întrebarea asta. Cred că și tu ești de acord cu asta. Din păcate pentru noi, pe măsură ce trec anii, parcă devenim tot mai răi. Fără să fiu dur. Relaționăm tot mai puțin. Uităm locurile de unde am plecat, lucrurile simple, prietenii din copilărie. Socializăm tot mai puțin. Lucru după care eu am tânjit mult când am fost în străinătate. Credeam că noi, românii, suntem altfel, mai apropiați. Din păcate, am devenit și noi niște roboței. Fugim într-o viteză amețitoare pentru a avea mai mult și mai mult. Nu mai știm altceva.
– Vă uitați la TV?
– Foarte puțin. Nu sunt atras de nimic în afară de sport. Nu am mai văzut un jurnal de știri de mult timp. Filme prea puțin. Întâmplător mă mai prinde ceva în fața TV-ului. Politica nu mă atrage. De multe ori cred că mă încarcă negativ. Așa că mă detașez. Am văzut începutul războiului dintre Ucraina și Rusia. Apoi am refuzat să mă mai uit. Nici nu mai știu ce o să se întâmple.
– Apropo de asta, vă gândeați că se poate ajunge la așa ceva?
– Chiar nu! În 2022 nu. Aș fi pierdut dacă aș fi făcut un pariu. Nu credeam că se mai poate întâmpla așa ceva.
– Ce simțeați când vedeați acele imagini cu refugiații?
– Nu vreau să pozez în altceva. Vă zic ceva ce nu știe lumea. De la începutul războiului avem două familii de ucraineni. Cum eu am aici un fel de duplex, în partea cealaltă avem două familii. Casa mi-a permis să primesc. Stau la noi de la începutul războiului. N-am abordat subiectul până acum. Soția colaborează cu multe ONG-uri. Le-a zis că suntem dispuși, pentru cine nu are unde să meargă, nu are adăpost, să primim oameni la noi acasă.
– Ați vorbit cu ei?
– Da, în primele zile au fost foarte șocați. Le era greu, comunicau greu. Erau sub șocul trăit. Ei au fost printre primii ieșiți, altfel n-ar mai fi scăpat. Au văzut niște lucruri, au urmărit la știri, nu le venea să creadă. Ușor, ușor au devenit mai comunicativi. Doi dintre ei lucrează pentru o firmă din Polonia, sunt vorbitori de engleză și comunicăm.
– Care credeți că vor fi urmările acestui război?
– Am tot citit, sunt tot felul de prevestitori care spun că va veni apocalipsa, Al Treilea Război Mondial, război atomic, dar văd că în ultimii ani se tot întâmplă lucruri. A fost această pandemie care ne-a ținut doi ani sub teroare, acum avem aproape un război, ce pot să mai zic? E clar că nu ne îndreptăm spre direcția corectă. Probabil și tehnologia, și tot ce se întâmplă în lume ne fac să devenim mai nebuni.
– Care e cel mai greu moment prin care ați trecut?
– N-aș vrea să arăt a filosof. E clar că atunci când treci printr-un eveniment șocant vezi lucrurile altfel. O perioadă cel puțin. Am trecut niște cumpene. Am fost între a fi și a nu fi. O perioadă vezi lucrurile altfel. De un lucru simplu trebuie să te bucuri mai mult. Dar în tumultul ăsta care se petrece de multe ori uiți. Iar trebuie să se întâmple ceva ca să te regrupezi.
– Care e momentul despre care vorbiți?
– Eram jucător la Dinamo și a fost o perioadă plină de accidentări. După ce mi-am rupt piciorul, la scurt timp am avut o peritonită care m-a prins prin deplasare și n-am reușit să merg la timp la medic, am mai stat vreo 3 zile, iar când am ajuns la București am făcut o infecție urâtă. Era cât pe ce să dau în septicemie. Am tras vreo 7 luni după.
– Aveți copii?
– Da, un băiat.
– Vă calcă pe urme?
– Din păcate, nu! Mi-am dorit. Mai merge la fotbal, la nivel de amator. Face sport. Are un stil de viață sănătos. Nu m-a moștenit. A terminat facultatea de drept, e jurist. Lucrează pentru o multinațională. Vom vedea ce va fi. Pentru viitorul lui e important să facă ceea ce-și dorește. Nu e bine să impui unui copil ceva. Sunt părinți care țin sub orice formă vor ca toți copiii să ajungă mari campioni. Ceea ce e o greșeală. Nu e un lucru bun. Copilul e bine să fie sprijinit și ajutat, dar până la un punct. Nu să te bagi în viața lui, să-i impui, nu să faci presiuni. Fiecare face cum crede, până la urmă.
sursa: gsp
