Numele marii actrițe Adela Mărculescu este sinonim cu eleganța: de la simpla sa prezență pe scenele teatrelor sau în filme, ori pe ecranele televizoarelor, la vocea caldă și învăluitoare, marea artistă a oferit un interviu în exclusivitate pentru VIVA, cu amintiri dragi din numeroșii ani de carieră pe prima scenă a țării, până în prezentul pandemic. Mai energică și mai activă ca oricând, la aproape 83 de ani, Adela Mărculescu este un exemplu de viață pentru noi toți.
Mai știți când și cum a apărut pentru prima dată în viața dumneavoastră pasiunea pentru teatru?
– N-aș putea preciza. Cred că dimpreună cu apariția mea pe lume: în fașă, plângeam mereu dacă nu mi se făcea conversație și eram foarte atentă. Și dădeam și replica! Mi-a plăcut întotdeauna să fiu în lume, să recit, să vorbesc, să fiu chemată… Și emoția cu care la 3-4 ani îl primeam pe Moș Crăciun îmi place să o retrăiesc și acum, uneori, pe scenă! Să nu uităm că sinceritatea este punctul forte al copilului. Pe la șase ani, am debutat la Teatrul Național cu „Cravata roșie, „Dealul vrăbiilor, piese rusești, dar care, în ciuda titlului, nu prea erau neapărat politice, mai degrabă educative. A urmat piesa care mi-a marcat etapele „actoricești, „Înșirte mărgărite, unde am fost pe rând pitic, apoi paj și mulți ani mai târziu am jucat rolul Sorinei. Mă întreb: oare ce urmează, pot părea o vrăjitoare? Nu răspundeți!
Cu siguranță nu prea ar fi loc de un asemenea rol. Ce a urmat după debutul din copilărie?
– Am făcut balet cu celebra Floria Capsali, pian mai mulți ani, apoi dans tematic cu o frumoasă dansatoare de la circ. Au urmat și spectacole de vară în curtea casei, cu vecini spectatori, cu filme mute proiectate de bunicul meu pe o față de masă atârnată pe gard. Am reprodus atunci o poveste de amor din film, terminată cu un leșin. Eram atât de pătrunsă de rol, încât nu mi-am dat seama că tragedia mea de pe scenă era o mare comedie pentru vecini! Doar soră-mea era pătrunsă de tragicul poveștii…
Vă mai amintiți admiterea la facultate? Cum a fost viața de studentă la clasa actorului Alexandru Finți?
-Vreau să mărturisesc: n-aș fi făcut o altă meserie pentru nimic în lume! Dar au fost și probleme: mama era de partea mea, tata oscila între a-și vedea fata pe scenă, fericită (și el mândru), și între a fi același fiu ascultător. Pentru că bunica – de-o vârstă apropiată cu Stalin, dar născută în aceeași zi, era de părere că o „saltimbancă putea face neamul de râs. Mama a câștigat. Și am avut noroc: o clasă de 10 studenți, un profesor extraordinar. Seria noastră a jucat alături de marii – foarte marii noștri actori. De la domnul Finți am învățat seriozitate, profunzime în tot ce facem și respect pentru tot ceea ce facem. Și pentru toți cei pentru care facem. De la el am învățat că este important să fii ceea ce dorești să pari pe scenă. Acolo adevărul și minciuna se simt imediat. Și totdeauna adevărul cucerește. Numai astfel se poate naște ACTORUL – mincinosul sincer, cel cu o mie de fețe, cum i se mai spune. Și un fapt verificat de-a lungul anilor: un artist mare se naște greu, dar nu piere niciodată. Îi mulțumesc profesorului Finți pentru că ne-a învățat să fim oameni de soi.
Ați debutat la Botoșani, apoi ați jucat la Ploiești, pentru ca ulterior să deveniți actriță a Teatrului Național din București. Cum a fost drumul de la absolventă de facultate la actriță pe prima scenă a țării?
– Înainte de a fi actriță cu diplomă am jucat mult. Nu, nu în copilărie, ca studentă, când am jucat în piesele colegilor mai
mari. Am jucat alături de cei care astăzi nu mai sunt pe scenă, ci în sufletul nostru. S-o pomenesc numai pe Draga Olteanu sau pe Lucia Mureșan. Cu care am rămas prietene bune, adevărate. Am făcut și film cu Draga și Amza Pellea,
„Cordovanii. La Botoșani am stat un an după repartizare, apoi m-a luat Toma Caragiu la Ploiești. Cu el am jucat aici în
cinci piese vreme de tot atâția ani. În 1965, în stagiunea de vară, la mare, m-a văzut jucând Zaharia Stancu și mi-a spus: „Fetițo, din toamnă vii la Teatrul Național!. Scriitor de seamă, director la superlativ, om bun și înțelept – așa era
Zaharia Stancu. Și-a condus teatrul țintind mereu spre marile performanțe.
Sursa: Viva.ro
