Ștefan are 31 de ani. La 20 de ani a fost internat la Socola, spitalul de psihiatrie din Iași, și a primit diagnosticul de tulburare psihotică acută polimorfă. „Un diagnostic protectiv”, i-a mărturisit psihiatrul, care i-a sugerat că boala lui ar fi mai serioasă decât atât, dar că nu îi trece altceva în fișă pentru a-l proteja de stigmatul cu care se confruntă, de obicei, persoanele cu probleme psihice. La mai bine de 10 ani de la declanșarea bolii, Ștefanși-a spus povestea pentru Smartliving.ro, pentru a-i încuraja și pe alții care se luptă în fiecare zi cu o tulburare psihică. Am pus mâna pe telefon și am povestit despre timiditate, episoade psihotice, abuzuri din spitale, eforturile de a-și găsi o iubită și curajul de a-și face planuri pe termen lung. Povestea lui, mai jos.
La 20 de ani, Ștefan era un tânăr ca oricare altul. Poate puțin mai timid și mai introvertit, în rest, nimic special, care să-l facă să iasă în evidență. Era student în anul al doilea la Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Deși e din Botoșani, în perioada cursurilor locuia la sora lui, în Iași.
Îi plăcea să citească tot felul de lucruri legate de ezoterism și planete și căuta sensul vieții. Lucruri pe care orice tânăr de 20 de ani le poate face. Numai că, spre finalul iernii din 2009, Ștefan a început să se poarte destul de ciudat, spune el.
Declanșarea bolii. Primele semne
„Atunci am făcut niște lucruri anormale. Am plecat de acasă, din apartamentul surorii mele, și m-am dus pe un teren de sport din apropiere, unde niște copii jucau fotbal. Am intrat în vorbă cu ei și i-am întrebat dacă pot să joc cu ei, lucru pe care nu l-aș fi făcut în mod normal. Apoi am început să-mi arunc geaca, telefonul, credeam că telefonul îmi face rău. Eram agitat, euforic, mi se părea că văd lumea altfel, la modul propriu. Nu puteam să deosebesc realul de ireal, credeam că vine sfârșitul lumii în trei ani”, începe Ștefan să povestească.
În scurt timp, niște polițiști care au trecut prin zonă l-au observat, și-au dat seama că ceva nu e în regulă cu el și i-au cerut un număr de telefon al unei rude. Apoi, fratele lui, care locuiește tot în Iași, a venit și l-a luat de pe terenul de sport.
Ajuns acasă la fratele lui, Ștefan a intrat să facă o baie. Îngrijorat, fratele lui l-a întrebat, de dincolo de ușă, dacă se simte bine, dar, pentru că nu a primit un răspuns, a intrat în baie. Ștefan era acolo, întins în baie, și părea inconștient.
„M-am prefăcut că am murit, stăteam întins în cadă, mă prefăceam că aș fi leșinat”, spune el. Își amintește tot. Mai departe, îmi povestește cum fratele lui a sunat la ambulanță, cum asistenta i-a pus o lanternă în ochi ca să vadă dacă i se dilată pupilele, cum l-au luat la spital „gol pușcă” și cum l-au dus, în primă fază, la Spitalului Clinic Județean de Urgențe Sfântul Spiridon din Iași.
„La spital, au încercat să-mi bage o sondă, să elimin ce au presupus ei că aș fi ingerat. După ce au văzut că nu am ceva fizic, m-au trimis la spitalul de psihiatrie Socola”, spune Ștefan.
Internat la Socola. Episodul unu
Institutul de Psihiatrie „Socola” din Iași, mai simplu spus Socola, e locul unde barbara memorie colectivă a reţinut că „sunt duşi nebunii”. Acolo a ajuns și Ștefan după primul episod de comportament anormal, fără să știe ce i se întâmplă, de ce și fără să știe ce e real și ce nu din ceea ce i se întâmplă.
Prima noapte de internare a fost de groază. L-au internat direct, fără un consult amănunțit, într-un salon mare, cu 20-30 de inși.
Poți să-ți imaginezi cât vrei cum arată 30 de oameni cu probleme psihice puși laolaltă în aceeași încăpere, nu vei reuși. Nici măcar Ștefan, care a fost acolo, nu poate să descrie în amănunt. Pe de o parte, pentru că a fost demult. Pe de altă parte, pentru că era atât de tulburat, încât nu mai știe unele lucruri. Dar, poate, și pentru că ar vrea să uite acea experiență.
„Prima noapte în spital a fost de groază. Eram la comun cu 20-30 de oameni. La Socola sunt și camere mai mici, dar în prima noapte am fost la comun cu mai mulți oameni. Era miros de urină, niște mirosuri de nedescris, erau oameni care țipau, care vorbeau în șoaptă. Nu știu de ce, am început să țip și eu sau să cer ceva sau să mă zbat, dar o asistentă a venit la mine și a încercat să mă pălmuiască. Când am văzut asta, m-am luat eu singur la palme, ca să nu mă pălmuiască ea. Asta țin minte bine”.
Dacă i-a fost frică? Da. Frica de faptul că era închis cu mai mulți necunoscuți cu comportamente imprevizibile se împletea cu frica de propriile gânduri paranoice.
Un diagnostic protectiv: tulburare psihotică acută polimorfă
A doua zi, l-a luat în evidență un medic psihiatru care l-a consultat și i-a introdus un tratament. Tot el i-a pus diagnosticul: tulburare psihotică acută polimorfă.
Ștefan a stat internat la Spitalul de Psihiatrie Socola aproximativ trei luni. Atunci nu distingea imaginarul de real și nu a înțeles prea multe din discuțiile cu medicul. Dar, după externare, a mers periodic la psihiatrul lui și au mai dezbătut boala.
