Elisabeta Lipă, multiplă campioană olimpică, desemnată canotoarea secolului XX, a obţinut de-a lungul carierei performanţe greu de egalat, depăşind recorduri peste recorduri, însă când retragerea părea alegerea bună, doar o altă mare sportivă a României a reuşit să o întoarcă din drum, scrie Adevarul.
Elisabeta Lipă a intrat în lumea sportului încă din copilărie, având un periplu în atletism şi baschet, însă gustul succesului avea să îl cunoască odată cu performanţele din canotaj, care au venit foarte repede – a obţinut primul aur olimpic la vârsta de 19 ani. Originară din satul bucovinean Cândeşti, multipla campioană olimpică a câştigat medalii peste medalii, apoi a avut performanţe în Poliţia Română, precum şi academice, toate într-o viaţă de om, în care a avut grijă să nu îşi neglijeze familia. Chiar şi atunci când toţi credeau că nu mai are şanse să îşi depăşească propriile performanţe, la vârsta de 40 de ani, Elisabeta Lipă le-a demonstrat tuturor contrariul, câştigând aurul olimpic la Olimpiada din 2004, de la Atena. „Weekend Adevărul“ a discutat cu cea care, începând din anul 2009, este preşedintele Federaţiei Române de Canotaj, despre cum se face performanţă, care este preţul succesului, precum şi despre situaţia actuală a sportului din România şi ce viitor îi prevede pentru următoarea Olimpiadă.
„Weekend Adevărul“: Ştim că aţi copilărit în satul bucovinean Cândeşti. Cum a fost copilăria dumneavoastră acolo?
Elisabeta Lipă: Este un sat ucrainean mic, frumos, pe malul Siretului, cu oameni gospodari, liniştiţi, harnici. De acolo pleacă campioni – unul dintre vicecampionii olimpici (n. r. – Mihăiţă Vasile Ţigănescu, vicecampion olimpic la Jocurile Olimpice de la Tokyo, proba 4 rame) este dintr-un sat vecin cu cel din care sunt eu. Cum este vorba aceea, „am târât piciorul de acolo“.
Acolo aţi mers şi la şcoală?
Până în clasa a VIII-a, am fost la şcoala din comuna de care aparţine satul natal. Ulterior, am plecat la Liceul „Mihai Eminescu“ din Botoşani, unde am rămas un an şi un trimestru, apoi m-am mutat la Liceul Industrial nr. 18 din Bucureşti.
Când eraţi la casa părintească participaţi la muncile gospodăreşti?
Da, normal, când locuieşti la ţară trebuie să ştii şi tot ceea ce ţine de problemele gospodăreşti şi trebuie să îţi ajuţi părinţii şi la muncile câmpului, la îngrijirea animalelor şi la tot ceea ce ţine de problemele pe care trebuie să le rezolvi pe lângă casă.
Lucrul la câmp, primul pas către sport
Îmbinaţi viaţa şcolară cu cea a lumii de la sat şi tot ce presupunea ea…
Nu aveam altceva ce să fac. Mi-a şi plăcut. Cred că e un lucru extraordinar de frumos să îţi poţi ajuta părinţii, având în vedere că ei se trezeau dis-de-dimineaţă şi mai veneau seara acasă, de la munca câmpului.
Sportul te învaţă să fii ordonat, să drămuieşti timpul atât de bine, pentru că antrenamentele îţi ocupă marea majoritate a timpului. Într-un timp foarte scurt, trebuie să rezolvi multe probleme. Şi dacă vrei, şi reuşeşti. Nu există nu se poate!
Aţi fost foarte activă încă din copilărie…
Aceste lucruri m-au ajutat şi când am intrat în lumea sportului, pentru că eram obişnuită cu munca, eram responsabilă, ştiam că ce fac trebuie să fac cu dăruire, nu de mântuială, pentru că ştiam că aşa nu ies bine. Acest lucru m-a responsabilizat. Copil fiind, vezi ce responsabilităţi au adulţii şi preiei din ele.
Când aţi păşit în lumea sportului?
Am intrat prin intermediul şcolii. Aveam un profesor de educaţie fizică dedicat, care ne-a insuflat dragostea pentru mişcare. O aveam model şi pe sora mea care este mai mare cu şase ani decât mine, iar la vremea respectivă făcea atletism. O vedeam cum participă la competiţii, cum în fiecare weekend era plecată prin ţară şi mi-a plăcut acest lucru. Astfel, când s-a ivit posibilitatea, normal că mi-am dorit să plec. Atunci nu ştiam ce înseamnă canotajul pentru că nu aveam unde să văd. În şcoala generală am făcut atletism, apoi, la liceu, baschet. Încă de când eram mică mi-a plăcut competiţia.
Un destin neaşteptat
Deci primul sport pe care l-aţi practicat a fost atletismul, dar apoi v-aţi schimbat destinul…
Probabil că antrenoarea care are a venit în selecţie din partea clubului Olimpia a ştiut să mă facă să las şi atletismul şi baschetul şi să mă îndrept către canotaj. A avut fler. Am fost selecţionată şi am făcut parte dintr-un lot de sportive care au fost alese atunci de către antrenorii clubului. Am stat foarte puţin în pregătire la club pentru că am urcat către eşantionul superior, lotul olimpic, unde am avut onoarea să mă pregătesc cu multiple campioane medaliate. Era fascinant pentru mine şi îmi doream să ajung ca ele.
Aşadar, aţi plecat din Botoşani la Bucureşti prin intermediul canotajului. V-a fost frică de necunoscut când a venit această schimbare în viaţa dumneavoastră?
Nu mi-a fost frică. Întotdeauna mi-au plăcut provocările şi lucrurile greu de realizat, iar satisfacţia este pe măsură.
Cum era să concuraţi alături de mari campioni?
Îmi era şi teamă, eram stresată şi aveam şi o strângere de inimă că nu ştiam cum să mă comport, eu fiind mică în comparaţie cu ele, aveam 17-18 ani. Nu îndrăzneam nici să trec prin faţa sportivelor cu nume sonore. Norocul a constat probabil şi în felul meu de a fi şi am fost acceptată de ele. Aş putea să spun că am fost crescută de ele. Acest lucru m-a ajutat să progresez mult mai repede. Şi eu, când mi-a venit rândul să lucrez alături de tineri campioni, am acceptat foarte uşor. La Olimpiada din 2004, de la Atena, aveam două colege în barcă care aveau jumătatea vârstei mele. Mi-a fost uşor pentru că şi eu, la rândul meu, am fost ajutată aşa.
În 1984 a venit participarea la Jocurile Olimpice de la Los Angeles. Ce a însemnat pentru dumneavoastră prima competiţie la un asemenea nivel?
Aveam aproape 20 de ani, eram mezina lotului. Olimpiada de la Los Angeles îmi este cea mai dragă, fiind prima mea participare la Jocurile Olimpice. România a fost atunci singura ţară comunistă care a participat la Jocurile Olimpice. La vremea respectivă, pentru a ieşi din ţară, aveai nevoie de multe aprobări, iar noi, sportivii de performanţă, eram privilegiaţi şi puteam ieşi. Era ceva fascinant, inclusiv modul în care se purtau şi aveau grijă de noi. Tânără fiind, la prima participare, nici nu am realizat prea mult ce se întâmplă cu mine. Ulterior, l-am cunoscut şi pe Nicolae Ceauşescu, mai ales că el ne lăsase să participăm la Jocurile Olimpice. De asemenea, an de an, participam la acele manifestări de 23 August.
Ce a urmat după prima Olimpiadă la care aţi participat?
Primul meu titlu este adus pentru Clubul Olimpia. Imediat după Jocurile Olimpice, m-am transferat la Dinamo. La vremea respectivă, trebuia să ai o performanţă solidă în spate pentru a putea face parte din elita clubului, unde am rămas până în prezent.
Ce vă motiva să participaţi în continuare la competiţii?
Mă motiva performanţa. Mi-a plăcut competiţia, mi-a plăcut să câştig. Odată ce guşti din victorie, este cam greu să te opreşti.
Mulţi ajung la un anumit nivel şi se opresc…
Ţine de dorinţa fiecăruia. Mie mi-a plăcut, altfel nu ajungeam să particip la şase ediţii ale Jocurilor Olimpice şi să fiu pe podium la toate.
O viaţă fără regrete
În anul 2000 aţi fost declarată cea mai bună canotoare a secolului XX de către Federaţia Internaţională de Canotaj. V-aţi aşteptat la această distincţie?
Nu. Iniţial, am crezut că este o glumă. Am primit vestea pe 1 ianuarie, când mi s-a spus: „Ce părere ai că ai fost declarată cea mai bună canotoarea de la Al Doilea Război Mondial încoace?“. Şi mi-am zis: „Doamne, ce glumă! Şi nici măcar nu este 1 aprilie“. De fapt, nu a fost o glumă, a fost realitatea.
Cum aţi reuşit să îmbinaţi sportul de performanţă cu viaţa de familie şi cariera academică?
Sportul te învaţă să fii ordonat, să drămuieşti timpul atât de bine, pentru că antrenamentele îţi ocupă marea majoritate a timpului. Nu prea poţi lipsi de la antrenamente. Trebuie să te gândeşti de 100 de ori înainte. Într-un timp foarte scurt, trebuie să rezolvi multe probleme. Şi dacă vrei, şi reuşeşti. Nu există nu se poate!
După atâtea performanţe, recorduri şi medalii, întrebarea ar putea părea ciudată, însă… aveţi vreun regret în viaţă?
Nu am absolut niciun regret în viaţă. În viaţă nu poţi să le ai pe toate, trebuie să găseşti un echilibru. Mi-ar fi plăcut să mai am un copil, dar îi mulţumesc lui Dumnezeu că am unul de care sunt extrem de mândră, fiind un copil bun, cuminte. Nu era rău dacă mai aveam încă unul, însă, aşa cum spuneam, în viaţă, nu le poţi avea pe toate.
De-a lungul carierei v-aţi anunţat de trei ori retragerea. Prima a venit după 14 ani de sport de performanţă. Ce v-a determinat să luaţi aceste decizii?
Am simţit nevoia să fac prima pauză. Nu mai suportam să văd aceleaşi feţe, aceiaşi oameni. Mi-am zis că vreau să fac altceva. În urma Campionatelor Mondiale din toamna lui 1994, am mers să lucrez în Ministerul de Interne. Fiind sportiva Clubului Dinamo, aveam grad, şi am hotărât să lucrez, să văd cum este să munceşti ca tot omul, ca tot poliţistul care merge la serviciu. Mi-a plăcut atât de mult încât atunci când a venit momentul să mă întorc i-am zis doamnei Lia Manoliu: „Eu aş reveni, dar nu pot, nu mă lasă şeful meu“. Iar ea mi-a spus: „Vai de mine! Dar cine este şeful tău? Vin eu să vorbesc cu el. Nu se poate. Noi trebuie să câştigăm aurul olimpic în barca de 8“. Dar eu, de fapt, aveam un şef foarte drăguţ.
Şi l-a convins până la urmă…
Nici nu trebuia convins. I-am spus că vrea doamna preşedintă a Comitetului Olimpic Român, Lia Manoliu, să vină la el. „Vai, multipla, cum se poate să vină? Mergem noi la ea“, mi-a zis domnul general Popa. El niciodată nu mi s-a adresat folosind gradul, aşa cum se obişnuieşte, din „multipla“ nu mă scotea. Şi aşa am revenit eu pentru Jocurile Olimpice din 1996, de la Atlanta.
Apoi aţi revenit în sportul de performanţă…
Voiam să fac performanţă. Dacă m-am retras campioană, nu puteam să revin altfel decât tot campioană. A doua retragere a fost după Jocurile Olimpice din 1996, când mi-am zis că particip la competiţii, iau medalii, dar mai trebuie să fac şi un urmaş. Ulterior, l-am născut pe Dragoş. Voiam să iau o pauză pentru a-mi odihni puţin organismul pentru asaltul final, Olimpiada din 2004, de la Atena. Mulţi mi-au spus „Ce să mai cauţi tu, la 40 de ani, la Jocurile Olimpice? N-ai niciun exemplu. Nu s-a întâmplat. Ce mai poţi tu să faci?“. Mi-am zis: „Nici nu ştiţi voi cât pot să fac eu“. M-am ambiţionat şi mai tare şi mi-am spus că dacă nu încerc, nu am de unde să ştiu dacă mai pot sau nu. Mă gândeam că mă va apăsa toată viaţa greutatea faptului că mai puteam, dar nu am făcut acest pas.
Cum a fost revenirea în sportul de performanţă la vârsta de 40 de ani?
Toate revenirile sunt grele, pentru că revenirea este mult mai grea decât atunci când ai continuitate. Dar strângi din dinţi şi mergi mai departe, însă doar dacă asta îţi doreşti.
Am descoperit că unul dintre efectele sportului de anduranţă este anemia. Ştiam că apar durerile de articulaţii, de spate, fiind efecte ale sportului, dar de anemie nu ştiam la vremea respectivă. Nu ştiam că dacă ai longevitate mare poţi suferi de această afecţiune.
Prima femeie portdrapel din delegaţia României
Apoi aţi vrut să concuraţi la Jocurile Olimpice din 2008, de la Beijing…
Ajungeam şi acolo, însă am pus o condiţie: ca să particip la următoarea ediţie a Jocurilor, statul român să construiască o pistă olimpică pentru canotajul românesc. Acea pistă nu s-a construit, aşa că nici eu nu am mai ajuns la Beijing. Statul român a eşuat atunci şi în fiecare an care a trecut de atunci.
De asemenea, aţi atins şi o altă performanţă: sunteţi prima femeie care a fost portdrapelul delegaţiei României la Olimpiadă. Cum v-aţi simţit atunci?
M-am bucurat la fel de mult ca atunci când am ieşit campioană olimpică. Sunt nişte sentimente de bucurie, de mândrie, să simt delegaţia în spatele meu vibrând şi de emoţie, şi de stres… Sunt nişte sentimente amestecate, greu de descris în cuvinte. Mă bucur că am avut parte de acest lucru de două ori.
Pe 1 decembrie 2004 aţi fost înaintată în gradul de chestor de poliţie (echivalent cu cel de general), fiind prima femeie care a obţinut acest grad. Cum a fost atunci?
A fost extraordinar de frumos. Mă bucur că am spart această barieră şi de atunci au fost avansate şi alte doamne în acest grad. Până la acel moment, doar bărbaţii beneficiau de acesta. Am reuşit şi am demonstrat încă o dată că se poate.
Şi din punct de vedere academic aţi ajuns la un înalt nivel şi aţi obţinut titlul de doctor. Ce v-a determinat să faceţi acest lucru?
Voiam să ştiu la ce să mă aştept. Exact despre asta vorbeam cu domnul profesor Adrian Gagea. Când m-am decis să fac doctoratul, l-am rugat pe domnul profesor să mă ajute în alegerea temei. Mi-a zis: „Nu se poate, cum să te ajut? Nu există! Gândeşte-te şi îţi alegi tema“. Atunci, l-am întrebat altceva: „Dacă am făcut atâţia ani sport, eu la ce să mă aştept după ce mă retrag? Vreau să ştiu“. A stat şi s-a gândit: „Vezi? Uite cum aici, acum, te pot ajuta“. Şi aşa s-a născut tema mea de doctorat: „Cauzele şi efectele longevităţii în sporturile de rezistenţă“. Aşa am descoperit că unul dintre efectele sportului de anduranţă este anemia. Atunci eram anemică şi nu ştiam de ce. După ce am descoperit, m-am liniştit. Ştiam că apar durerile de articulaţii, de spate, fiind efecte ale sportului, dar de anemie nu ştiam la vremea respectivă. Nu ştiam că dacă ai longevitate mare poţi suferi de această afecţiune.
„CA MINISTRU AL SPORTULUI AM VĂZUT SITUAŢIA REALĂ: TOTUL ERA LA PĂMÂNT, IAR DE ATUNCI SE TOT DEGRADEAZĂ“
Dumneavoastră când aţi început să participaţi la competiţii sportive?
Încă din şcoala generală. Se făceau competiţii între sate, comune, iar atunci când ajungeai la nivel de judeţ te simţeai de parcă erai campion olimpic. Din păcate, în ziua de astăzi, toate aceste competiţii lipsesc cu desăvârşire, nu mai există. Acest lucru se vede şi în performanţă.
Atunci erau organizate mai bine…
Ce era atunci cu ce este acum nu se compară. În primul rând, sunt multe şcoli unde lipseşte cu desăvârşire profesorul de educaţie fizică. Apoi, dacă ai un profesor dedicat meseriei, se implică şi atunci vezi că se chinuie să-şi facă echipa şcolii, să participe şi el la ce competiţii sunt. Dacă profesorul nu este dedicat, le dă o minge copiilor şi îi lasă să se joace orice altceva, numai sport nu. Şi educaţia fizică se predă ca orice materie. În prezent, chiar şi în pandemie, au fost sacrificate sălile de sport, în ele s-au înfiinţat cabinetele de vaccinare. Sportul, în pandemie, a fost sacrificat, decimat, desfiinţat. De la sport se ia întotdeauna, însă când ne uităm la statistici ne ia cu fiori pe şira spinării. Nu avem cu cine să vorbim despre asta.
În prezent, au fost sacrificate sălile de sport, în ele s-au înfiinţat cabinetele de vaccinare. Sportul, în pandemie, a fost sacrificat, decimat, desfiinţat. De la sport se ia întotdeauna, însă când ne uităm la statistici ne ia cu fiori pe şira spinării.
Primii paşi spre lumea sportului, în şcoli
Atunci şcoala avea un rol important în a-i atrage pe copii în lumea sportului…
În perioada comunistă se făcea sportul la şcoală, pentru că se punea accent pe mişcare. Bineînţeles, să nu ne imaginăm că toţi copiii care fac sport vor deveni campioni olimpici, dar cred că vor fi sănătoşi. Fiecare copil care face sport poate să beneficieze de ceea ce este mai frumos în această lume: sănătatea. Întotdeauna sportul este primul sacrificat. Nu se poate compara ce era în perioada comunistă în sport şi ce este acum. Atunci concurai pentru o pereche de tenişi de Drăgăşani, un pahar, o şapcă, un bilet de troleibuz, o masă la Cantina Sportivilor.
Ce însemna viaţa de sportiv de performanţă la vremea respectivă, cum erau cantonamentele?
Cantonamentele erau şi atunci la fel ca în prezent. Canotajul se practică stând în cantonament 10-11 luni pe an. Munca este aceeaşi, cu mici diferenţe. Rezultatele, în ceea ce mă priveşte, sunt şi acum aşa cum le-am prins şi eu. Tehnica a evoluat, precum şi toată logistica. În cei 24 de ani de activitate, jumătate din performanţa mea am dedicat-o congreselor (n.r. – organizate de Partidul Comunist). Atunci nu se punea accent pe partea financiară faţă de cum se pune acum. De exemplu, dacă aveam Mondialele pe 23 August, le dedicam Congresului.
Lipsuri şi iar lipsuri
De ce are nevoie sportul românesc?
Sportul românesc are nevoie de voinţă şi de bunăvoinţă. Atât timp cât vecinii noştri bulgari au două-trei piste, noi măcar una să avem. Însă, după cum se vede, priorităţile la noi sunt altele. Situaţia este foarte întunecată pentru că sportul românesc nu are medicină sportivă, nu are cercetare sportivă. Pe noi nu ne ajută nimeni cu medici de medicină sportivă, pentru că ei nu mai stau în cantonament, sportivii sunt trataţi prin telefon. Ca să aduci un medic în lot, trebuie să îl angajezi, trebuie să facă parte dintr-o structură, pentru că nu vine nimeni doar de dragul de a veni. Nu avem asistenţi medicali, pentru că şi ei trebuie angajaţi. Aceeaşi situaţie este şi în cazul kinetoterapeuţilor, maseurilor, preparatorilor… Pentru toate aceste nevoi nu ne ajută nimeni, ne descurcăm cum poate fiecare.
Prea multe lipsuri…
Da. Îmi doresc ca sportului românesc, în general, să i se acorde mai multă atenţie. Degeaba acorzi atenţie canotajului dacă celelalte discipline sunt sărăcite de atenţie sau li se acordă foarte puţin spre deloc. Mă întreb în fiecare zi unde vom ajunge în acest ritm. Tot sper să ajungem într-un loc frumos, dar este greu.
În perioada 2015-2017 aţi fost ministru al Tineretului şi Sportului. Cum se îmbină sportul cu politica?
Nu am avut absolut nicio treabă cu politica, aşa cum nu am nici acum. Cel mai bine fac politica sportului, acesta fiind domeniul meu. Cred că dacă fiecare dintre noi ar face ceea ce ştie cel mai bine să facă, sunt ferm convinsă că ţara ar fi mult mai bine decât este acum. Atunci am făcut parte dintr-un guvern tehnocrat. În timpul mandatului de un an şi aproape două luni, am văzut oglinda reală a sportului românesc.
„Totul la pământ“
Cum arăta situaţia din sport atunci?
Nu mi-am imaginat că toate erau la pământ – de la cluburi sportive, şcolare, municipale, private, federaţii. Mă minunez în fiecare zi cum de mai funcţionează, pentru că de atunci şi până în prezent, lucrurile s-au degradat. Trebuie să ne aliniem celor pe care i-am învăţat să facă sport de înaltă performanţă. Şi este greu de acceptat că nu mai eşti unde ai fost şi că a venit momentul, dacă vrei să te redresezi, să înveţi de la alţii. Iar sportul are nevoie de reforme dureroase, dar necesare. Cine va înţelege acest lucru – dacă doare acum, peste câţiva ani ne vom bucura – atunci să o facă cât mai repede. Dacă mergem în continuare din inerţie, la un moment dat balansul acesta se va opri pentru că nu prea mai are cine să îi dea acel zvâc de care are nevoie.
Ce şanse mai au copiii să facă sport de performanţă în prezent?
Este greu. Cluburile sunt la pământ, finanţarea lasă de dorit, nu mai avem antrenori, nu mai avem o selecţie adecvată sportului de performanţă, copiii sunt din ce în ce mai puţini. Când nu ai o bază de selecţie solidă, nici performanţa nu prea are cum să vină. Gustul sportului ar trebui prins încă de la grădiniţă şi din şcoala primară, dar dacă nu ai modele, nu prea sunt şanse. În canotaj, statul îţi dă masă, casă, se ocupă de tine, de şcoală, de educaţia ta. Se fac nişte eforturi. Dar, selecţia în sine a scăzut foarte mult – nu mai avem copii, şi atunci când totul este şubred, de unde să ai performanţă?
Canotajul, cel mai medaliat sport al României
Canotajul a adus României cele mai multe medalii: un total de 30, din care 16 de aur, unul fiind olimpic, sub conducerea dumneavoastră, ca preşedinte al Federaţiei Române de Canotaj. Cum aţi reuşit să obţineţi asemenea rezultate?
Toate acestea le-am făcut cu o echipă determinată, care nu a avut încotro şi a trebuit să se alinieze la stilul meu de lucru şi să înţeleagă faptul că eu sunt locomotiva şi ei sunt vagoanele care împing locomotiva. Fără ei nu pot să fac minuni. Şi când obiectivul este acelaşi pentru toată lumea, este clar că vine şi performanţa, dar, bineînţeles, şi cu susţinerea adecvată. Dacă nu ai susţinere, nu poţi face performanţă.
Ce urmează pentru dumneavoastră, în calitate de preşedintă a Federaţiei?
Rolul meu este să am sportivi bine pregătiţi, sănătoşi şi la minte, şi la corp – au şi ei problemele lor şi trebuie ajutaţi, se află într-o continuă mişcare. Avem, precum în fiecare an, campionate europene, mondiale, la toate cele trei categorii: juniori, tineret, seniori. Suntem puţin mai relaxaţi că nu au venit încă calificările peste noi şi tatonăm terenul adversarului.
Dar pentru România, la Jocurile Olimpice din 2024, de la Paris?
Sincer, nici nu vreau să mă gândesc. Sportul românesc mai are câteva luni din acest an pentru a tatona terenul, să-şi tatoneze adversarul, apoi, din toamnă, când se intră în pregătire pentru următorul an competiţional, deja se intră în linie dreaptă pentru calificări. Dacă nu investeşti ca să te califici şi vrei să participi, dar nu ai cum să participi pentru că nu eşti calificat, iar să laşi pentru ultimul an să se întâmple minuni, în anul olimpic, este greu să îţi îndeplineşti obiectivele.
