Andreea Anton a plecat la finalul lui 2019 în Scoția, împreună cu iubitul ei. S-au mutat departe de casă și așa au cunoscut libertatea, dar și importanța liniștii. Și cu toate astea, dorul este cel care s-a schimbat cel mai mult pentru ei. Dacă la început era unul fizic, dureros și greu, „mă lovea un dor crunt, ca un ger din cauza căruia te doare carnea”, acum „dorul arată cumva altfel, e mai blând cu mine, nu mă mai devorează ca înainte, asta și pentru că am învățat să exist și în afara culcușului de acasă, dar și pentru că dorul e și bun uneori, pentru că îți reamintește că iubești ceva”, scrie life.ro.
Și când îi este dor de casă scrie povești din satele românești. Andreea Anton a crescut în două sate din Botoșani, a terminat Jurnalismul la Iași, iar acum explorează viața de pe ulițele românești. Cum arată ele pentru ea? Și cât de diferită este viața de la satul românesc de cea din capitala Scoției, aflăm în rândurile următoare:
Cine este Andreea Anton, povestește-ne puțin despre tine…
Îmi place să cred și tot zic că sunt o fată simplă de la țară. Sunt un om destul de simplu, care încearcă să se prindă cine e și ce are de făcut pe aici, cam ca toată lumea. Am crescut în două sate din Botoșani, am studiat Jurnalismul la Iași, apoi am lucrat doi ani în presă. Acum locuiesc în capitala Scoției, care îmi e dragă până la fascinație și lucrez în marketing. În timpul liber scriu și editez pentru „De la sat”.
Când am vorbit prima dată erai de sărbători în țară, unde ești acum?
M-am întors în Edinburgh pe 2 ianuarie, după două săptămâni petrecute în România. A fost primul Crăciun petrecut în țară de când ne-am mutat, dar acum ne-am întors la viața de adulți.
Am ajuns în Edinburgh, pe 2 octombrie 2019, împreună cu iubitul meu, Gabi. De atunci au trecut peste doi ani în care am făcut de toate: am lucrat la o cafenea, am fost supraveghetoare la un hotel, am așezat marfă pe raft la un supermarket, am fost șomeră. De zece luni lucrez pe partea de marketing la o editură educațională și încerc să mă prind care-i granița dintre domeniul acesta și ce-am studiat eu. Altfel, viața mea aici este ca a oricărui adult. Lucrez de luni până vineri, iar în weekend încerc să-mi acord timp pentru ce-mi place, să scriu pentru „De la sat” sau mă văd cu prietenii.
În toată această perioadă ce ai învățat despre tine?
Am învățat că mai am multe de învățat, dacă e să citez dintr-o melodie pe care o ascultam în liceu, când sufeream din dragoste, ca orice adolescentă. Cred că cea mai importantă lecție pe care mi-a adus-o plecarea a fost să mai renunț la vinovățiile de tot felul pe care le-am cărat ani la rând după mine. Am învățat să nu mă mai simt vinovată pentru orice decizie iau, inclusiv cea de a mă muta într-o altă țară, care atârna cel mai tare. Și acest început de eliberare, la care încă lucrez și-o s-o mai fac o vreme, m-a făcut un om puțin mai blând cu mine și cu ceilalți. Și mi-a adus și niște liniște. Așa am reușit să învăț și cât de importantă e liniștea, dar a trebuit să o cunosc înainte.
Ce faci când îți este dor de acasă?
Scriu sau îi sun pe cei la care țin. E destul de ciudat sentimentul de dor, pentru că s-a tot schimbat în cei doi ani de când sunt aici. La început mă lovea un dor crunt, ca un ger din cauza căruia te doare carnea. Mă lovea mai ales când se întâmpla vreun eveniment în familie sau când ceva important avea loc în viața prietenilor noștri. Mă durea fizic să nu fac parte din bucuriile lor și să nu le pot fi aproape la greu, dar încercam măcar online să o fac. Așa am ajuns să ciocnesc pahare la web, la evenimente de tot felul. Cred că perioada aceea a fost cea a ruperii din culcușul meu, fără de care nu îmi puteam imagina cum va fi. Acum dorul arată cumva altfel, e mai blând cu mine, nu mă mai devorează ca înainte. Asta și pentru că am învățat să exist și în afara culcușului de acasă, dar și pentru că dorul e și bun uneori, pentru că îți reamintește că iubești ceva. Deci acum când îmi e dor scriu și sun acasă.
Unde o să te găsească anii care vor urma… acasă, în Scoția sau în altă parte?
Nu știu. Mi se pare complicat să îți faci un plan în contextul actual. Încerc să nu-mi fac planuri oricum, dar în ultimii ani chiar am priceput că nu-i cazul să gândesc atât de departe. O să fiu acolo unde familiei noastre îi va fi bine.
Andreea Anton: „Iubesc satul românesc pentru că am trăit în el, dar încerc să nu-l idealizez”
Trăiești în Scoția, dar spui povești culese din satele românești prin intermediul proiectului „De la sat”… de unde dragostea pentru satul nostru?
Până să plec la facultate am trăit la sat. Am crescut la bunicii din partea tatălui până la vârsta de cinci ani, într-un sat de sub pădure, unde am alergat în voie pe toate dealurile. Apoi, când m-au luat părinții mei acasă, m-au dus tot la sat, deși un sat aflat la câțiva metri de oraș de data asta.
Nu trăiesc o dragoste poetică pentru satul românesc, așa cum s-ar putea crede, ci am o dragoste față de locul în care am crescut pentru că e singurul pe care l-am cunoscut până la 18 ani. Ăsta-i adevărul, iubesc satul românesc pentru că am trăit în el, dar încerc să nu-l idealizez. Îi cunosc și recunosc satului și urâtul, cel pe care îl știm cu toții, și încercăm pe„De la sat” să îl prezentăm onest. Sigur, nu ne iese tot timpul, pentru că e pur și simplu mai facil sufletește să dai amintirile cu sclipici.
Ai copilărit în satele Pădureni și Șendriceni, din județul Botoșani. Cum arăta viața ta acolo?
Viața mea era ca a oricărui copil obișnuit, născut cu puțin înainte de anii 2000. La bunici, la Pădureni, mă certam cu verișorii mei legat de cine aduce vaca de la păscut și pășteam găinile pe deal – o activitate pe care o uram pe deplin. Mă jucam mult cu copiii de pe stradă și nu veneam acasă până nu mă striga mamaia sau mă pișcau țânțarii prea tare. În același timp participam la treaba din gospodărie, de la prășit, până la adus fânul. Scosul cartofilor era coșmarul fiecărei toamne și abia așteptam să se termine, deși în general îmi plăceau adunările de familie și la scosul cartofilor se aduna multă lume.
În Șendriceni, la mine acasă, am stat mai mult cu băieții. Eram doar trei fete pe stradă, dar nu ne vedeam pe cât de des am fi dorit, iar cum mie îmi plăcea să stau ziua întreagă afară, petreceam mult timp cu băieții. Mi-a prins bine căci așa am învățat să joc fotbal. Mama era mai mereu la muncă, tata era fie plecat din țară, fie tot la muncă, așa că-mi reveneau și treburi administrative, pe care le lăsam oricum pe finalul zilei și le făceam când trebuiau să ajungă părinții acasă.
Care sunt cele mai frumoase amintiri din copilăria ta la sat?
Cred că toate amintirile din copilăria mea la sat sunt demne de ținut aproape și nu vreau să le pun în categorii. Sigur, am niște imagini care revin în mintea mea mai des decât altele dacă vrei. De exemplu, îmi amintesc duminicile în care bunicii mei se întorceau de la târg cu căruța și eu îi așteptam la strada principală să mă ia la ei. Asta se întâmpla de regulă în vacanțele de vară, dar imaginea aia îmi e ireal de clară. Văd aburi de căldură ridicându-se din asfalt și pe ei doi, două puncte colorate așezate la umbra unui cal, într-o căruță care se mișcă domol. Mi-ar plăcea să am talent să pictez imaginea asta din capul meu.
Și cât de mult s-a schimbat satul românesc acum?
Nu aș vrea să generalizez pe subiectul acesta, pentru că nu petrec suficient timp prin sate încât să am vreo părere. Aș putea să-ți spun, deși tot cu reținere, cum s-au schimbat satele în care am trăit eu. Satul bunicilor mei, de exemplu, e poate mai puțin populat. Se tot pierd de la un an la altul chipurile copilăriei mele, dar apar altele mai tinerele în loc, poate nu la fel de repede și de multe, dar apar. Strada unde locuiesc părinții mei s-a umplut de case în schimb. Când ne-am mutat noi acolo eram vreo patru case, acum nu le mai cuprinzi cu privirea. Și strada a rămas la fel de veselă ca în copilăria mea. Copiii se dau cu sania, joacă ascunsa, atmosfera mi se pare neschimbată. Deci nu știu cât de mult s-a schimbat satul românesc, depinde pe cine întrebi și unde stă. Și până la urmă e și normal să se schimbe, lumea toată se schimbă.
Cum arată poveștile din satele românești?
Vreau să cred că cele pe care le spunem noi pe „De la sat” mișcă ceva în cei care le citesc. Ele nu sunt frumoase, urâte, bune sau rele, sunt așa cum sunt, așa cum le-am trăit noi, cei care le scriem. Dacă cei care le citesc se regăsesc în ele, dacă îi ajută să se întoarcă la propriile lor amintiri, dacă se uită și ei în propria oglindă, cum ne-am uitat noi în unele texte, înseamnă că poveștile sunt cu rost. Deci așa aș zice că sunt poveștile în general, nu doar din satele românești, cu rost.
Care a fost povestea care te-a emoționat cel mai tare?
Din toate poveștile apărute pe „De la sat”, cele din rubrica Plecat din sat, pe care o și coordonez, m-au emoționat cel mai tare. E firesc că mi s-au lipit de suflet, având în vedere că sunt povești despre migrație și eu locuiesc acum într-o altă țară, însă nu e doar asta. Cred că e vorba mai mult de fenomenul acesta cumva colectiv pe care mulți l-am trăit, cel al copiilor cu părinți și frați plecați. Ne-a mișcat și pe noi să ne dăm seama că toți din echipă aveam pe cineva foarte drag care locuia în altă țară și toți trăiserăm pierderea aia, așa că trebuia să scriem despre ea. Cred că oricât de multe povești despre migrație aș citi, mereu mă vor emoționa.
Și cum reușești să intri în viața oamenilor cu care vorbești?
Nu intru, stau în prag și-i ascult. De asta cred că mi-a fost și încă îmi este greu să scriu despre alți oameni, pentru că nu mă simt comod să intru în viețile oamenilor, chiar dacă ei mă primesc. E o responsabilitate mare în asta și poate că nu-s pregătită încă să mi-o asum, sau nu sunt făcută pentru a mi-o asuma. Când scriu despre alți oameni, cum fac pe „De la sat”, unde vorbesc adesea despre familia mea sau oameni dragi, reușesc s-o fac tocmai pentru că ei sunt în viața mea și eu în a lor. Îmi e ușor să scriu despre ce cunosc, despre ce mă fac oamenii să simt sau despre ce-mi transmit datorită legăturii noastre.
„Amintirile nu sunt doar frumoase, ele sunt și colțuroase, și mie mi se pare important să mi le amintesc așa cum sunt”
Când ai știut că îți place să spui povești? Și care a fost prima poveste, de la sat sau nu, pe care ai spus-o?
Cred că a început să îmi placă să spun povești recent, odată cu proiectul „De la sat”. Am mai spus povești și înainte, dar mă temeam cumplit de responsabilitatea asta, așa că nu-mi e clar dacă îmi plăcea s-o fac. Prima poveste am spus-o când eram în facultate și scriam în „Opinia studențească”. Am scris despre un sat în care mai trăiau trei oameni și în mijlocul căruia se construise un parc în care se odihnea bustul lui Eminescu. Ca o potrivire a vieții, parcul de câțiva metri pătrați chiar unea singurele trei case în care mai locuiau încă oamenii. Mi-aș dori să pot spune povestea aceea cu mintea de acum, cred că aș simți-o și transmite-o diferit.
Dar, ca să revenim de unde am pornit, am învățat destul de recent că îmi place să spun povești și cred că-mi place să spun poveștile mele mai mult, să scriu despre ce-mi amintesc sau am trăit. Ce am știut dintotdeauna e că îmi place să ascult povești. Mă fascinează să-i ascult pe alții spunându-și poveștile și reușesc să găsesc atât de multe dedesubturi în unele încât mă înfior.
„Peste 5-10 ani sper doar să fiu împăcată cu fiecare zi și atât”
De ce îți place să spui povești despre trecut?
Pentru că trecutul e o tolbă infinită de povești, în primul rând. Când mă așez să scriu ceva din trecut, am impresia că bag mâna în traista asta și scot un cadou de fiecare dată. Nu știu niciodată peste ce o să dau și de cele mai multe ori habar n-am de ce scriu despre ceva anume, dar așa îmi vine. În al doilea rând, scriind despre asta reușesc cumva să fiu mai sinceră cu mine despre cum s-au întâmplat unele lucruri, despre cum m-am simțit în anumite momente, și asta e destul de eliberator. Sună ca un clișeu, dar chiar mă ajută să fiu mai sinceră cu mine. După cum spuneam, amintirile nu sunt doar frumoase, ele sunt și colțuroase și mie mi se pare important să mi le amintesc așa cum sunt. Ș-apoi îmi e și drag să scriu despre trecut pur și simplu, și n-am neapărat o logică pentru asta.
Ai învățat în România. Ai și lucrat în presa de la noi, fiind reporter la Adevărul și Ziarul de Iași. Iar acum ai avut și experiența vieții în străinătate. Ce îți dorești pentru viitor? Unde te vezi peste 5-10 ani?
Din nou, e greu să răspund. Nu am ambiții legate de carieră, nu vreau să ajung undeva anume, n-am un obiectiv. Vreau să-mi fac meseria bine, cu responsabilitate, indiferent de care ar fi meseria mea. Nu cred că am descoperit încă ce mi-ar plăcea să fac toată viața și e posibil să nici nu vreau să fac doar un singur lucru. O să mai scriu, asta-i sigur, dar nu știu în ce formă. Peste 5-10 ani sper doar să fiu împăcată cu fiecare zi și atât.
