Gările sinistre din județul Botoșani. Viaţa de coşmar a navetiştilor în staţii fără uşi, geamuri şi încălzire

Un sfert din populaţia judeţului Botoşani face naveta. Majoritatea sunt elevi de liceu din sate şi cătune care merg la şcoală la oraş sau în comune mai „răsărite” şi pentru care naveta este un infern. Mai ales iarna, când sunt nevoiţi să aştepte ore-n şir în săli de aşteptare devastate, neîncălzite şi fără lumină.

În judeţul Botoşani, aproximativ 7.000 de elevi de la ţară fac naveta. O bună parte dintre aceştia merg cu trenul, fie din comunele mai sărace către cele care au liceu, fie către colegiile din oraşe şi municipii. Navetiştii  sunt nevoiţi să aştepte trenul în staţiile de tren şi câte o oră-două dacă sunt defecţiuni sau întârzieri, mai ales iarna. Condiţiile din majoritatea gărilor rurale din judeţ sunt greu de imaginat în secolul XXI: săli de aşteptare devastate, pereţi, geamuri şi uşi sparte, fără lumină şi fără căldură.

Este coşmarul pe care mulţi elevi sunt nevoiţi să-l îndure zilnic doar pentru a avea parte de educaţie. După o aşteptare ca în congelator, de multe ori navetiştii se urcă în trenuri la fel de neîncălzite şi cu defecţiuni repetate. „Mie îmi vine să plâng când trebuie să plec la serviciu luni. Credeţi-mă! Şi nu pentru că nu-mi place ce fac sau că-i grea munca. Ci fiindcă trebuie să mă duc în ghetoul ăla de gară şi să aştept până fac pe mine de frig. Când ajung în tren, tot frig. Uşile nu se închid toate. Toaletele murdare. Nu se merită banii.”, spune un botoşănean care face naveta din gara Todireni.

„Frig, frică, şi de la capăt”

Dacă navetiştii trecuţi deja prin viaţă îndură mai uşor condiţiile, pentru elevi este cel mai greu. În judeţul Botoşani sunt mai puţin de zece gări, dintre care majoritatea sunt halte din mediul rural. La Halta Zlătunoaia, din comuna Albeşti, se adună zilnic zeci de elevi care pleacă la liceul din Truşeşti. Printre ei şi Andreea, o elevă de 17 ani, din Albeşti. Tânăra face naveta de aproape doi ani. Drumul cu trenul până la destinaţie durează cel mult 15 minute, dar cea mai grea este aşteptarea din staţie. De obicei, trenul ar trebui să ajungă la 11,45, dar ca să fie sigură vine cu o jumătate de oră înainte. Halta este efectiv în câmp şi până la ea merge pe jos încă vreo doi-trei kilometri.

Dacă este frig afară, totul se transformă într-o experienţă de coşmar. Halta are o sală de aşteptare cu geamuri şi uşi distruse aproape complet. Nu este niciun fel de sursă de încălzire şi nici lumină. De obicei, elevii merg în grup, mai ales după ce, în 2014, o femeie şi-a pierdut viaţa după ce a fost atacată, pe întuneric, în halta Zlătunoaia. „Frig, frică, şi de la capăt. Aşa în fiecare zi. Eu singură nu plec în staţie”, spune Andreea.   Alţi călători nici măcar nu intră în sălile de aşteptare pentru că, spun ei, miroase a urină şi a mizerie. „Ăsta pare un loc pustiu, sincer. Dar asta este. Cu maşina, drumu-i fărmat aşa de tare, că sărăceşti să o repari”, spune un alt navetist din gara Zlătunoaia.

Mai bine afară decât în staţie

Cazul haltei Zlătunoaia este departe de a fi singular. La aproximativ 12 kilometri se află gara Todireni.  O construcţie frumoasă din cărămidă, cu o arhitectură de acum 100 ani. Lucrurile bune se opresc însă aici. Sala de aşteptare este ceva mai primitoare decât cea din Zlătunoaia, şi pe deasupra are o casă de bilete, dar şi un mic birou unde se adună câţiva angajaţi. În rest, aceeaşi atmosferă neprimitoare, mai ales în lunile reci. În sala de aşteptare pe alocuri cade tencuiala, soba este doar o amintire, iar în loc de lumină, pe tavan atârnă un suport metalic fără neon.

Multe uşi sunt „zăvorâte” parcă în bătaie de joc cu bucăţi de placaj. Şi în gara Todireni aşteaptă navetiştii sau cei care vor să meargă cu trenul la Iaşi. Pe aici trece regionalul care vine din Dorohoi şi pleacă la Iaşi. Pe unul dintre peroane aşteaptă o tânără din Hlipiceni, care merge săptămânal la cursurile de master. De fiecare dată aşteaptă trenul afară. „Nu are rost să merg înăuntru. Nu este încălzire, lumină. Este sinistru şi parcă mai frig. Prefer să aştept trenul aici. Greu este şi cu trenul atunci când se defectează. Şi se defectează cam des”, spune tânăra.

Gările nimănui

Toate aceste gări din mediul rural, fie că este vorba de cea din Albeşti, Ungureni, Todireni sau Dângeni, au fost adevărate bijuterii arhitectonice. Sunt realizate în urmă cu mai bine de o sută de ani, din cărămidă roşie, de către meşteri italieni, aduşi, în special la insistenţele boierilor să facă staţii de tren în apropierea moşiilor, mai ales în perioada în care judeţul Botoşani avea reputaţia de mare producător de cereale. Vagoane încărcate cu marfă plecau din aceste staţii. În timp, odată cu pierderea rolului economic, staţiile au fost abandonate, rămânând doar structurile din cărămidă roşie şi indicatoarele frumos ornate, ruginite de timp.  „Nu mai investeşte nimeni. Nu mai este interes. Eu lucre aici de 30 de ani şi nu s-a făcut mai nimic”, spune unul dintre angajaţii gării Todireni.

Deşi „Adevărul” a încercat să afle cine ar trebui să se ocupe de reabilitarea acestor gări sinistre, demersul a fost imposibil, în condiţiile în care chiar primarii localităţilor din zonă au mărturisit că nici nu ştiu cu exactiate cui mai aparţin acestea. Teoretic, gările din judeţul Botoşani sunt în subordinea Regionalei CFR Iaşi, însă unele halte nici măcar nu mai apar pe lista completă a tuturor staţiilor de cale ferată din România.

Sursa: adevarul