Diana Maria Turcu a fost cucerită de frumusețea muzicii încă din copilărie. A descoperit tainele chiar în sânul familiei. Nu este deloc o apariție întâmplătoare. Poartă cu mândrie numele Turcu și-l duce mai departe cu un scop bine definit: să bucure inimile tuturor iubitorilor de muzică clasică și îndrăgostite de frumos, potrivit life.ro.
Primul său contact cu sunetele muzicii s-a întâmplat când era foarte mică. Mama îi cânta cu drag în fiecare zi, fiind artistă vocală. Nu a avut frecvență la grădiniță, dar a mers din propria inițiativă la orele tatălui de trompetă pe care le susținea acesta la școală, fiind profesor de muzică și instrumentist la Ansamblul folcloric „Datina” din Botoșani. La scurt timp a abandonat trompeta și s-a lăsat cuprinsă de vioară datorită „Rapsodiei a doua” a lui George Enescu.
Diana Maria Turcu aparține total acestei lumi, se dedică de dimineață până noaptea târziu fără să simtă că obosește vreodată. A străbătut lumea la braț cu abilitățile de neegalat pe care le deține, iar necesitatea de a cânta la vioară, deși nu a fost primul instrument cu care a făcut cunoștință, a devenit o funcție vitală a existenței sale.
Diana Maria Turcu și-a făcut o carieră departe de casă și nu s-a abătut niciodată de la a se perfecționa continuu. Respiră muzică clasică, se hrănește cu muzică clasică, trăiește și cântă muzică clasică. Să-i cunoaștem povestea frumoasei escapade și cât de anevoios a fost drumul Botoșani-Zurich.
În ce ipostază te găsim în prezent în Elveția?
Predau în Elveția și am destul de multe concerte.
Ce scene ai cucerit?
Am fost în Rusia, China, Cambodgia, Franța, Germania, Ungaria, Italia.
Ce sentimente te-au încercat la concursuri?
Sincer, eu nu mă bucuram pentru mine, ci mă bucuram pentru că se vedeau roadele muncii profesoarei mele. Eram fericită, în mod special, pentru părinții mei care erau mândri de mine.
Apropo de părinții tăi, provii dintr-o familie de artiști care ți-au dezvoltat gustul estetic și te-au făcut să iubești arta. Care dintre ei a descoperit că ai talent?
Eu am început primele studii de muzică cu tata. Am renunțat la grădiniță ca să merg cu tata la orele lui de studiu. M-am ținut de tata să mă ia cu el la orele lui de muzică. Deși îmi formasem câteva noțiuni de teorie muzicală, dar tata cânta și la trompetă. Îmi plăcea trompeta și-mi plăcea cum cântă el. Chiar și bunicul meu cânta la trompetă și astfel îmi era destul de familiar instrumentul și sunetul. Sora mea începuse să facă vioara, iar eu, vreme de câteva luni, am studiat trompeta totuși.
Cum ai simțit transferul de la trompetă la vioară?
Nu am simțit transferul, dar m-am îndrăgostit de Rapsodia lui Enescu și îmi povestise mama că Enescu se născuse în Botoșani și-și construise o vioară chiar de el cu patru corzi improvizate și astfel m-am îndrăgostit de vioară peste noapte.
De atunci ești de nedespărțit de ea?
Da. Pot să spun că am trecut prin tot felul de trăiri și sentimente alături de vioară. Când nu mi-au fost părinții alături, mi-a fost muzica și vioara. Au fost un remediu și un refugiu în studiu și în vioară.
Chiar urma să te întreb ce înseamnă acest instrument pentru tine. Este o parte din sufletul tău?
Da. Ajunge să fie la un moment dat ca o a treia mână.
Ai să te dedici strict doar vioarei, nu?
Da, atât timp cât o să fiu sănătoasă, căci după cum știți se pot întâmpla și accidente muzicienilor. Amintesc chiar de crampe musculare sau alte boli sau afecțiuni. Vioara e mai prețioasă decât apa. Dacă merg într-o vacanță să nu studiez câteva zile, ceva nu e în regulă cu mine. Ceva îmi lipsește. Mi-e greu să explic în cuvinte. În autobuze, se mai întâmplă să mișc degetele, chiar și când zbor cu avionul. Și-n somn, îmi spune mama, că mișc degetele.
Care e povestea frumoasei escapade academice? Ești un prenume în țara noastră și un nume în Elveția.
Am început studiile cu tatăl meu la 5 ani, apoi am decis să studiez vioara și am luat lecții în privat. La 7 ani am intrat la Liceul de Artă din Botoșani. Am studiat acolo până la 14 ani și la 15 ani m-am transferat la Colegiul de Artă „Octav Băncilă” din Iași. Eu nu am vrut, dar profesoara surorii mele m-a ascultat o dată cântând și a spus mamei că eu trebuie să mă duc neapărat la Iași să studiez. Eu când am auzit, am zis clar că nu vreau. Nu doream să mă despart de părinți, de prieteni. Deodată, m-am trezit că nu mai am drum de întoarcere, dar m-am acomodat ușor, deși Iași e un oraș destul de mare. Nu e ușor, eram singură, oameni noi pe lângă mine, dar mi-am găsit un refugiu în vioară. Mă trezeam la 6.00 dimineață, studiam până la 12.00, apoi mă duceam la ore și de la 20.00 mai studiam vreo 3 h ca să-mi țin mintea și inima ocupată.
Am înțeles că oricum trebuie să studiez și c e destul de serioasă plecarea asta la 15 ani. Am participat la concursuri, olimpiade, am și câștigat mai mereu premiul I fără să mă aștept. Apoi, am intrat la Conservatorul „George Enescu”. Câștigasem un concurs în Rusia și diploma aceea mă ajutase să nu mai dau admitere. Obținusem și un post la Opera Națională Română din Iași. Am colaborat cu ei un an, dar am vrut să văd ce se întâmplă și peste hotare. Am plecat cu o bursă în Germania, inițial.
Ai vrut să guști și din cultura altora?
Exact.
Citeste continuarea AICI
