Iazul Draşcani din judeţul Botoşani este unul dintre cele mai importante zone piscicole din Moldova, cel mai mare iaz de luncă şi totodată un loc plin de legende. Se spune că a fost amenajat chiar de voievodul Ştefan cel Mare. În comuna Suliţa, la aproape 30 de kilometri de municipiul Botoşani se află un adevărat paradis acvatic încărcat de istorie şi legendă. Este vorba despre iazul Dracşani sau Drăcşani cum este cunoscut din vechime,situat în satul cu acelaşi nume. Dracşaniul este cel mai mare lac de luncă şi al doilea luciu de apă, ca întindere, din Moldova, după lacul Brateş din judeţul Galaţi. Dracşaniul este un lac antropic, adică făcut de mâna omului. Poveştile spun că a fost amenajat pentru prima dată în secolul al XV lea, chiar în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, urmând ca mai apoi să fie extins şi sistematizat succesiv în perioada interbelică şi mai apoi în anii comunismului când a fost construit şi un baraj pe lacul Dracşani. Astăzi lacul este este administrată de o firmă privată şi este un adevărat bazin piscicol.
Iazul lui Ştefan cel Mare, un loc bântuit
Începuturile iazului Dracşani se pierd în negurile istoriei. Focloristul dorohoian Dumitru Furtună a cules şi adunat legendele despre iazul Dracşani într-o lucrare, în anul 1914, intitulată ”Cuvinte Scumpe”. Cea mai cunoscută legendă atribuie amenajarea iazului chiar voievodului Ştefan cel Mare. În jurul anului 1485 acesta a dorit să amenajeze în valea râului Sitna, un iaz cu peşte. La aceea vreme, spune povestea, Sitna era un râu năvalnic. Pentru a-i stăvili apele şi a îmbuna duhurile apelor, spun legendele, Ştefan cel Mare ar fi ordonat un sacrificiu. Mai precis ar fi fost ucis un ţigan şi un cocoş, iar cadavrele lor au fost aruncate în vâltoarea apelor. Mai apoi iazul a fost ”iezit cu lână” şi populat cu peşte, în special crap. Tot legendele spun că pentru a demonstra că este iaz domnesc, Ştefan cel Mare ar fi aruncat în apele de la Dracşani un crap şi o ştiucă cu cercel aurit. Alte poveşti vorbesc despre demoni care cer încă sacrifici, prin zgomite înfricoşătoare sau amintesc despre apariţii ciudate pe malurile iazului. Peste o mie de hectare de lume acvatică
Dincolo de legende, specialiştii în istorie sau autorii de monografii din perioada interbelică spun că iazul a fost creat în mod cert de mâna omului, cel mai probabil prin secolul al XVII sau al XVIII lea. Iazul a fost amenajat la ordinul unuia dintre cei 30 de boieri care aveau pământ şi moşii în zona Suliţei şi Dracşaniului. În monografia lui Ştefan Ciubotaru, dedicată comunei Suliţa, se pomeneşte despre momentul amenajării iazului de ţăranii din zonă chemaţi de boier. ”Au lucrat în grup şi au avut în fruntea lor un vătaf. S-au consumat cantităţi impresionante de mâncare şi băutură, care au fost puse la dispoziţia şantierului de către stăpânul moşiei.”, se arată în monografie. Cert este că zăgăzuirea Sitnei, în această vale a creat un luciu uriaş de apă dulce. Mai precis un iaz de câteva sute de hectare care mai apoi şi-a mărit suprafaţa în timp. Având o productivitate mare în domeniul piscicol, cu crapi şi răpitori de mari dimensiuni, stăpânii de moşii au fost mereu preocupaţi de extinderea şi întreţinerea lui. În perioada comunistă, atunci când activitatea piscicolă a intrat pe mâna statului amenajările şi extinderile au continuat. În anii ’70 a fost amenajat şi barajul, dar şi centura de beton a iazului, transformându-l într-un veritabil lac de acumulare.
După 1990, iazul a fost disputat prin tribunale, pe legea retrocedărilor – în condiţiile în care în 1925 ţăranii de la Dracşani constituiau o obşte şi cumpărau aproape 700 de hectare de iaz de la boierii care deţineau moşiile din zonă. După 1947, obştea este dizolvată, iar iazul luat de comunişti. Odată cu căderea comunismului şi apariţia legii retrocedării, obştea s-a reconstituit iar oamenii şi-au căutat pentru mai bine de un deceniu, dreptate prin tribunale. Astăzi, o bună parte din iazul Dracşani, se află în exploataţie piscicolă privată. Se spune că a ajuns la o suprafaţă de peste o mie de hectare fiind populat cu specii diverse de peşti, un adevărat rai al pescarilor. Practic, Dracşaniul este astăzi o mare în miniatură, în mijlocul luncii. În jurul său a prosperat o faună şi o floră fascinantă care fac deliciul amatorilor de plimbări în natură.
Sursa: adevarul
Pseudo istorie, pești cu cercei de aur… Să fim serioși.
Comuna Sulița – evoluția istorică a comunităților de răzeși
Satul cu cea mai veche atestare documentară din cuprinsul comunei este cel al Dracșanilor, aparținând în vechime de ocolul domnesc al târgului Botoșani și fiind întemeiat sau repopulat de domnie din rațiuni economice. Nu încape îndoială că principalul rost al locuitorilor de aici era acela de a întreţine şi a exploata, în folosul domniei, imensul luciu de apă al iazului cu acelaşi nume de pe Sitna, azi cel mai mare iaz natural din ţară, cu cele circa 574 de ha ale sale . Potenţialul economic al regiunii, mărimea neobişnuită a iazului, aşezarea în imediata apropiere a unui vechi şleah ce lega Iaşii, prin Şipote şi Stroeşti, de Botoşani au dus, în fapt, la apariţia mai multor aşezări pe malul său sau în apropierea iazului: Dracşani, Draxini, pentru ca la 4 august 1763, într-un ispisoc hotarnic, să se menţioneze moşia Bozieni ca fiind „una din săliştile Dracşanului” .
Credem că toponimul Dracşani, cu formele sale documentare Dracşanul, Drăcşeni, Drăgşen, dat deopotrivă apei şi aşezării pe care potenţialul său economic a generat-o, derivă dintr-unul din numele proprii Drag, Dragul, Dragoş, Drăguş, extrem de familiar în arealul intracarpatic, ajuns în regiune odată cu unul din purtătorii săi. De altfel, cercetările arheologice efectuate aici au dus la descoperirea unor „resturi de locuire atribuite secolelor XIV – XV şi XVI – XVIII, reprezentând vatra unui sat dispărut, foarte posibil chiar a vechiului sat Dracşani” .
Într-un opis al documentelor moşiilor de la ţinutul Botoşani, alcătuit la 20 mai 1841, este menţionat un ispisoc sârbesc din 22 aprilie 1548, de la Iliaş , „doveditor despărţirei dintre moşiile Jolcujănii (Jolcăşeni, azi inclus în Tocileni, n.ns.) şi Dracsănii” . Dar prima menţiune a aşezării se face într-un izvor turcesc, referitor la invazia otomană din 1538, când însuşi Soliman Magnificul, în fruntea oştilor sale, a atacat Ţara Moldovei pe al cărui domn, Petru Rareş, voia să îl înlocuiască .
În acelaşi opis este menţionată o scrisoare, din 11 mai 1632, a câtorva locuitori care dau „celui de atuncia stăpân a Dracşanului patru vecinătăţi loră” . La 27 iulie 1644, Vasile Lupu voievod judecă în pricina de hotar a urmaşilor lui Alexa şetrarul cu locuitorii satului Slobozia Dracşenilor de la ocolul târgului Botoşani, pentru nişte locuri din acel sat, hotărând ca nepoţii şi strănepoţii Alexei şetrarului să-şi stăpânească părţile din sus, iar sătenii sloboziei părţile din jos .
De remarcat faptul că în anul 1644 locuitorii de aici aveau un statut fiscal aparte, ca unii ce erau slobodnici. Care era pricina pentru care locuitorii căpătaseră acest privilegiu de la domnie, pentru că era într-adevăr un privilegiu, ne spune Robert Bargrave, un călător englez care în drumul de la Constantinopol la Londra trece, în 1652, prin Moldova.
Ajungând la Dracşanii de lângă Botoşani, sat pe care el îl plasează greşit în ţinutul Cârligăturii, are prilejul de a asista, într-un atelier local de dimensiuni destul de mari, la fabricarea potasei . Meşteşugul potăsăriei folosea aceeaşi materie primă ca şi cel al sticlăriei, anume cenuşa de potasiu, care rezultă din arderea lemnului. Prin calcinarea cenuşii de potasiu se obţinea potasa sau soda caustică, din care se fabricau săpunurile . Conform aceleiaşi relatări, prin arderea copacilor (un anumit soi de stejar, asemănător fagului englezesc) se puteau obţine două calităţi de potasă, una mai bună, care dacă era ţinută în aer rece se topea după circa o oră şi alta de calitate mai slabă. Şi mai interesantă este o altă informaţie pe care o conţine relatarea lui Bargrave: cel care coordona acest centru de fabricare a potasei de la Dracşani era un scoţian, Black pe numele său !
În aceste condiţii, este de înţeles de ce Dracşanii au fost, pentru o bună perioadă de timp (probabil cât a funcţionat această potăsărie), moşie răzeşească, la fel cum se poate explica şi intervalul îndelungat în care a existat această slobozie, ambele ipostaze derivând din interesul domniei de a exploata direct această sursă de câştig, în condiţiile în care o mare cantitate din potasa fabricată ajungea, pe bani frumoşi, peste graniţele ţării .
La 26 iulie 1664, Eustratie Dabija voievod scria vornicilor de Botoşani despre jalba călugărilor mănăstirii Humor, cum că satul lor, Feredieni, ar fi împresurat de alte sate . Conformându-se poruncii domnului, Toader Jora şi Vasile Talpă, vornicii de Botoşani, strâng oameni buni şi bătrâni pentru a face cercetarea cuvenită. Printre ei, Lupul Rusul, din Slobozia lui Drăgşan, „ce ţine minte pe Petru vodă cel Şchiop” (având deci peste 80 de ani), Grigorie vătămanul, tot de acolo, Vasilie Vântu, Macsim, Simion, Petruţă şi Pătraşcu, toţi din aceeaşi slobozie. Dând răspuns domnului în legătură cu rezultatul cercetării, vornicii de Botoşani arată, la un moment dat, că seliştea Feredieni se afla între „Slobozia Mării Tale lui Drăgşan şi între satul Stroeşti, pe Sitna” . Aşadar, la această dată, locuitorii aşezării de aici, aflate în continuare în proprietate devălmaşă, răzeşească şi depinzând direct de domnie, continuau să se bucure de privilegiile fiscale ce le erau conferite de statutul de slobozie.
Mai înainte de această dată, la 19 martie 1651, Solomon, clucerul cel mare şi alţi locuitori de la coada heleşteului Dracşani se plângeau domnului de atunci, Vasile Lupu, de abuzurile „dirigătorilor de Botoşani”, care „îmblă de fac nevoe şi val oamenilor de bani şi-i dezbracă, zicând că prind piaştele ce iasă din hăleşteu într-apă dulce când vine apa mare” . Conţinutul documentului ne lasă să înţelegem că un gard împărţea, practic, iazul în două: o parte, ce era administrată de oamenii domniei şi alta, lăsată în folosul răzeşilor obştii („ Iar de la gard în sus ca să n-aibă diregătorii nice o treabă a mai învălui oamenii pentru cartea domniei mele, ci să fie cum au fost la alţi domni ce au fost mai înainte de noi”), urmând ca aceşti dregători să supravegheze numai partea de la gard în jos.
La 31 decembrie 1689, Constantin Cantemir voievod îi dă lui Iordache (Gheorghe) Roset, marele vistier, satul „domnesc” Drăgşanul, din ocolul Botoşanilor, cu vecini, cu heleşteul cel mare şi cu vaduri de moară în Sitna, precum şi fostul târg Şcheia, pentru că ajutase ţara cu 15.000 lei (30 de pungi de bani), la vreme de mare nevoie, fiind ţara „biruită cu toate neputinţele” după domnia lui Dumitraşcu Cantacuzino. „Fiindu această săracă de ţară spăimată din sus de tâlhari, dinspre Soroca şi Orhei de căzaci, Ţara din Jos de tătari şi fiind şi slujitori de apărare cu mare cheltuială”, domnul n-a putut să-i dea înapoi decât 3000 de lei din ţară şi din cămara domnească. Pentru 12.000 de lei i-a dat Şcheia şi Slobozia lui Drăgşan, preţuite la 9000 de lei . Cu acest prilej se menţionează şi faptul că satul fusese dăruit de Iliaş Alexandru, care nu ştia „rândul ţării”, lui Ursachi marele vistier, ce-i era domnului fin de cununie, precizându-se că Ursachi nu a ţinut acel sat nici în timpul domnilor următori, anume Gheorghe Duca, Ştefan Petriceicu, Dumitraşcu Cantacuzino şi Antonie Ruset.
Prin diata sa din noiembrie 1720, Gheorghe Roset lasă fiului său, Constantin, moşia Dracşani . La 16 iulie 1723, paharnicul Constantin Roset cumpără de la Pătraşcu Başotă (Zosin) stolnicul, stăpân al Jolcăşenilor şi Băluşenilor de mai sus de Dracşani, o parte din Dracşani şi Ciorănii de lângă ei . Aşezat lângă vechiul şleah care, după cum am mai afirmat, lega mai îndeaproape decât drumul prin Hârlău, Iaşii de Botoşani, Dracşanii erau supuşi abuzurilor dregătorilor domneşti aflaţi în trecere pe acolo. Urmare probabilă a unei plângeri a vornicului Constantin Roset, prin care îi sesiza domnului de atunci, Constantin Mavrocordat , aceste aspecte, la 21 aprilie 1742 voievodul dă carte vornicelului şi oamenilor din Dracşani spre a fi apăraţi dinspre dregătorii domneşti de cai de olac, podvezi, mâncare fără bani, nefiind acolo menzil . În acelaşi an, domnul dă o nouă carte socrului său, Constantin Roset, învoindu-se ca acesta să oprească tot fânul cosit pe moşia sa de la Dracşani şi să dea înapoi banii pe care îi primise pentru acest fân, deoarece aceia care l-au cosit au intrat acolo fără ştirea şi tocmeala sa, iar fânul cosit îi este lui necesar .
În drumul său prin Moldova, abatele Boscovich trece, la 9 iulie 1762, prin Dracşani, ai cărui locuitori, auzind că soseşte un ambasador (era vorba de ambasadorul Angliei la Poartă), fugiseră ştiind că această vizită putea însemna noi impuneri pentru ei. Boscovich a văzut la Dracşani vreo 90 de stupi de albine aşezaţi în câte un trunchi scobit de copac acoperit deasupra, pentru fiecare dintre stupi locuitorii plătind domniei 8 parale .
În primii ani ai secolului al XIX-lea, Dracşanii şi Dracsânii (azi Draxini) se aflau în stăpânirea beizadelei Dimitrie Mavrocordat , fratele fostului domn al Moldovei, Alexandru II Mavrocordat (zis „Delibey”) ca fiu al lui Constantin Mavrocordat şi Ecaterinei (Catrinei) Roset, nepot după mamă al fostului proprietar al Dracşanilor, vornicul Constantin Roset.
La 17 iulie 1806, Alexandru Moruzi voievod dădea la mâna beizadelei Dimitrie Mavrocordat porunca sa pentru reglementarea unor neînţelegeri între acesta şi locuitorii de pe moşiile Dracşani şi Drăcseni, de la ţinutul Botoşani, în urma plângerii pe care o făcuse beizadeaua, cum că locuitorii celor două moşii „nu numai că să împotrivesc a nu lucra zilile hotărâte după ponturile gpod, dar încă în tărie lor ar fi stricat câteva din locul de fânaţ, făcându-l imaş pentru trebuinţa vitelor lor cu care nu puţină păgubire ar fi pricinuit luminării sale” . Se arăta, în aceeaşi carte domnească, faptul că pentru cercetarea pricinii fusese rânduit Grigorie Tomiţa, diac de vistierie, căruia i se poruncise ca „mai întâi măsurând tot locul de fânaţ să împartă lăcuitorilor fânaţul trebuincios după hotărâre ponturilor gpod şi asămine şi imaş să dé, iarăşi după hotărâre ponturilor […] şi dându-le oareşice mai mult. Şi deosebit să le dé şi locul trebuincios pentru arături şi sămănături cu îndestulare şi după trebuinţe ce vor ave, care loc de fânaţ şi de imaş, cum şi de hrană, ce li se va da să fie de o parte, iar nu împrăştiet pe la mai multe locuri, ca să aducă stricăciuni moşiilor şi păgubire luminatului beizade”. Dacă sătenii vor avea trebuinţă de mai mult fân, ei îl vor putea lua de la vechilul lui Dimitrie Mavrocordat, înţelegându-se ca „ori în bani sau în zâle să-şi poată întâmpina trebuinţa”. Dacă vreunii dintre locuitori se vor arăta cu nesupunere şi nu vor urma porunca domnească, vechilul este rânduit ca „dintre cei răzvrătitori pe doi – trii să-i pună în fieră şi să-i aducă aice ca să-şi ia căzuta cercetare spre pilda şi altora”. În final, se arată că şi vornicilor de Botoşani li se va porunci să dea acelui diac de vistierie „cuviinciosul agiutor la cercetare”.
S-a păstrat şi cartea trimisă de la Vistierie către diacul Grigore Tomiţă de acolo, căruia i se aduce la cunoştinţă porunca lui Alexandru Moruzi şi i se cere ca în cercetarea ce o va face la Dracşani şi Dracsâni să fie cu „sălinţă atât spre punire la cale şi odihna lăcuitorilor, cât şi spre nesupărare şi nepăgubire Mărií sale beizade” .
Murind Dimitrie Mavrocordat în anul 1817, moşia Dracşanilor e moştenită de fiul acestuia, Constantin (Costache Mavrocordat) , după „Împărţala între dumilor boierii fraţi Mavrocordăteşti pe moşii şi alte averi părinţăşti” , făcută la 27 decembrie 1806. Prin hrisovul din 2 noiembrie 1817, domnul Scarlat Alexandru Callimachi legiuieşte „târgul Suliţoae ce este pe moşia Dracşanul” , impulsionând prin aceasta avântul economic al aşezării. La 16 martie 1820, Mihai Şuţu voievod dă şi el o carte pentru alcătuirea unui târg pe moşia Dracşani, din ţinutul Botoşani, a lui Costache Mavrocordat biv vel postelnic . Despre avantajele pe care le presupunea statutul de târg stă mărturie zapisul din 23 aprilie 1820, pentru vânzarea cu bezmen a unui loc de dugheni „în târgul Drăcşani, din ţinutul Botoşani” . O chitanţă din 6 iulie 1828, a vornicilor de Botoşani, pentru cerealele primite din satul Dracşani şi destinate oştilor împărăteşti ruseşti, care ocupau din acel an Principatele, arată că se luaseră de acolo peste zece tone de cereale (făină şi crupe) . Dacă la 1802 Dragşanii beizadelei Dimitrie Mavrocordat aveau 140 de locuitori birnici şi nici un scutelnic , la 1816 numărul lor creşte la 220, dând un „cifert” de 530 de lei, aici beizadeaua având 24 de oameni fără bir. . În sfârşit, la 14 ianuarie 1829, hatmanul Costachi Mavrocordat, fiul lui Dimitrie, vinde de veci lui Spiridon Andrei Pavlu „moşiia Dracşanul cu săliştile, în care să cuprinde şi proţesul pentru documenturile numitilor moşii ce au fost amanet la Andrei Pavlu şi s-au perdut în vremia răzvrătirei urmată la anul 1821” . Mai târziu, Spiridon Andrei Pavlu va vinde această moşie, la rândul său, unui oarecare stolnic Costache Neculau . Între timp, în statistica din 1835, Dracşanii apăreau la ocolul Coşulii, pentru ca în 1838 să treacă la ocolul Miletinului . De la Costache Neculau, moșia Dracșanilor ajunge în proprietatea lui Mihail Sturdza, domnul regulamentar al Moldovei (1834-1849). La moartea acestuia, în 1884, la venerabila vârstă de 90 de ani, moșia îi va reveni fiului său, Grigore M. Sturdza, supranumit „Beizadeaua Vițel”, pentru că, având o forță fizică impresionantă, se antrena ridicând viței pe umeri.
În 1864, cu prilejul aplicării legii rurale adoptată de guvernul Kogălniceanu și promulgată de către domnitorul Cuza, 161 de țărani din Dracșani au fost împroprietăriți cu o suprafață de 240 de fălci (circa 343 ha) din moșia lui Mihail Sturdza . În curând aveau să se vadă, însă, neajunsurile acestei legi: abuzurile vechilor proprietari de moșii, insuficiența pământului acordat, imposibilitatea țăranilor de a plăti despăgubirea clăcii etc. În ciuda dispozițiilor guvernului Kogălniceanu, proprietarii continuau să rămână pe suprafețele de pământ acordate țăranilor, mutându-i pe aceștia de pe terenurile mai productive, arându-le imașurile și fânețele și chiar forțându-i să se mute din vetrele vechi ale satelor în vetrele altor sate. Astfel, locuitorii din mai multe cătune de pe moșia Flămânzilor, precum Copălăul de Sus, Prăjenii de Gios, din seliștile Prisăcani și Chițoveni au fost mutați forțat în vatra altor sate, printre care și Dracșani . Pentru că nu au putut să plătească ratele stabilite pentru răscumpărarea clăcii și a pământurilor primite, unii dintre țărani își vor pierde destul de repede pământurile cu care au fost împroprietăriți. Astfel, în octombrie 1882, la comuna Dracșani, 61 dintre țăranii ce primiseră pământ prin legea rurală din 1864 aveau datorii neachitate, motiv pentru care pământurile lor vor fi arendate anual de către administrația comunală, pentru recuperarea datoriilor .
La 1900, Dracșanii erau comună rurală, în partea de sud a plășii Târgul-Miletin, având în compunere satele Cerchejeni, Dracșani, Dracsini, Sulițoaia și Zlătunoaia Mică. Comuna se întindea pe o suprafață de 7304 ha, având o populație de 720 familii, adică 2880 de suflete, din care 701 erau contribuabili . La aceeași dată, moșia satului Dracșani era în proprietatea prințului Grigore M. Sturdza, având o suprafață de 2466 ha, în care era inclusă și proprietatea răzeșească a țăranilor. Populația număra 240 de familii sau 960 de suflete. Dracșanii erau reședința primăriei comunei Dracșani. Aici exista o biserică, deservită de un preot și doi cântăreți. Existau 267 de boi și vaci, 146 cai, 695 oi, șase bivoli și 496 mascuri (porci). De asemenea, locuitorii aveau 50 de stupi de albine, ceea ce arată o continuitate de îndeletniciri, dacă e să ne raportăm la relatarea, din 1762, a abatelui Boscovich, care consemna existența, la Dracșani, a 90 de stupi de albine aşezaţi în câte un trunchi scobit de copac. De asemenea, la 1900, în sat existau o cârciumă, un comerciant și un meseriaș.
Conform statisticilor încheiate cu prilejul punerii în aplicare a legii rurale din 1864, la Dracșani, până la această lege, pe moșia fostului domn Mihail Sturdza existau 78 de clăcași, dintre care nouă aveau câte patru boi, intrând în categoria fruntașilor, 35 câte doi boi, formând categoria mijlocașilor, restul de 34 fiind țărani pălmași. De remarcat faptul că după aplicarea legii nu a fost împroprietărit nici un țăran fruntaș, au primit pământ 60 de țărani mijlocași și 96 de pălmași. Cei 60 de țărani mijlocași au primit, în total, în țarină, suprafața de 152 de fălci (74,5 ha), ceea ce înseamnă o medie de 1,24 ha/țăran, total insuficientă, în timp ce 96 de pălmași au primit 240 de fălci (circa 344 ha), adică o medie de 3,60 ha/țăran, iarăși insuficientă. Pentru casă și grădină, în vatra satului, țăranii au primit un total de 222 de fălci și 65 de prăjini de persoană, adică 3,2 ha, cu aproximație .
Că pământul primit era insuficient, se va vedea în 1907, când la doar 43 de ani de la reforma lui Cuza, la Flămânzi, în apropierea Dracșanilor, va izbucni marea răscoală ce avea să se propage în aproape întregul regat. La Dracșanii Sturdzeștilor moșia era arendată evreului Costiner. La începutul lui martie, circa o sută de țărani din Cerchejeni, cărora li s-au alăturat vreo 50 de locuitori din Dracșani, au mers mai întâi la conacul din Dracșani, pentru a reface învoielile agricole. Neînțelegându-se cu vechilul de acolo, țăranii s-au îndreptat către târgul Sulița, devastând dughenele locuitorilor evrei. Conducătorii țăranilor vor fi arestați, duși la Botoșani, bătuți și eliberați ulterior la intervenția primarului, învățătorului și preotului comunei, care i-au luat în chezășie .
În baza promisiunilor făcute țăranilor în vara anului 1917, pe frontul din Moldova, de către regele Ferdinand, articolul care se refera la proprietate este modificat, pentru a permite exproprierea și împroprietărirea țăranilor. La 14 decembrie 1918 este adoptat Decretul – Lege nr. 3681, care legifera principiile generale ale exproprierii în Vechiul Regat, la 15 decembrie un alt Decret – Lege, nr. 3697, care stabilea proprietățile și suprafețele ce urmau a fi expropriate pentru ca, la 17 iulie 1921, să fie publicată, în Monitorul Oficial, Legea pentru reforma agrară din Vechiul Regat. În scopul bunei desfășurări a împroprietăririlor, în județul Botoșani s-au organizat șase regiuni agricole, fiecare coordonată de câte un inginer agronom, Dracșanii făcând parte din Regiunea Agricolă V Sulița . În satul Dracșani, din proprietatea de 3704 ha de pe teritoriul comunei, aparținând lui Grigore Alevra, 2210 ha au fost date pentru împroprietărirea a 217 țărani . La 19 iunie 1925, agronomul regional și autoritățile locale din comuna Dracșani au revizuit lucrările de împroprietărire, astfel încât 57 de locuitori din Dracșani au fost împroprietăriți cu 123 ha, pe moșia Dracșani .
La 23 martie 1945, în timpul proaspăt instalatului guvern comunist condus de dr. Petru Groza, regele Mihai I avea să promulge Legea agrară nr. 187, ce-și propunea „mărirea suprafețelor arabile ale gospodăriilor țărănești existente care au mai puțin de 5 ha” . Când comuniștii își vor fi stabilizat pozițiile, va urma amplul proces de colectivizare a agriculturii, practic de confiscare a proprietăților și inventarului agricol ale țăranilor, acesta fiind, de fapt, scopul real urmărit de PCR. În fapt, împroprietărirea țăranilor cu loturi foarte mici, unele de calitate slabă, multe aflate la distanțe mari față de reședință, a făcut ca mulți dintre aceștia să refuze actul de împroprietărire .
Câțiva ani mai târziu, în urma Plenarei CC al PMR din 3-5 martie 1949, avea să înceapă procesul de colectivizare a agriculturii, precedat de impozite și cote mari obligatorii, a căror neachitare era aspru pedepsită, astfel încât unii dintre cei împroprietăriți la 1945 își donau pământul primit statului. La nivel național începe organizarea GAC (Gospodării Agricole Colective), pe baza pământului la care țăranii erau constrânși să renunțe. În acest spirit, la 2 iunie 1950, la Dracșani avea să se înființeze GAC „Secera și Ciocanul” . O aprigă prigoană avea să se declanșeze contra celor etichetați ca fiind chiaburi, adică țăranii cu proprietăți mai mari, proprietarii de mori, oloiernițe, batoze, tractoare, comercianți și meseriași din sate. După 1989, în baza legislației adoptate, urmașii sătenilor din Dracșani au intrat în posesia unei părți a pământurilor și pădurilor confiscate de regimul comunist, urmare mai ales a titlurilor de proprietate eliberate în baza Legii agrare din 1921.
Un alt sat ce intră în compunerea comunei Sulița este chiar satul omonim. Numele vechi al așezării este Sulițoaia, iar originea sa pare destul de recentă. S-au descoperit, totuși, în actualul sat Sulița, urme arheologice atestând o locuire străveche. Astfel, în punctul numit „Dealul Chiscului”, în nordul satului și în sud-estul iazului Cerchejeni, au fost semnalate urmele unei așezări deschise aparținând culturii Cucuteni A, datând din eneoliticul dezvoltat (circa 3750-3200 î. Hr.). Tot în Sulița, în punctul numit „La Țintirim”, situat pe pantele dealului Ciocănești, pe malul stâng al iazului Cerchejeni, s-au descoperit urmele unei așezări deschise, datând din perioada medievală târzie .
Nu suntem de acord cu explicațiile despre istoricul localității, așa cum le-a propus învățătorul Ștefan Ciuobotaru, în monografia sa dedicată comunei Sulița . Bazându-se pe o tradiție orală care de fapt pleacă de la o singură persoană, autorul presupune că satul Sulițoaia ar fi avut o altă vatră, numindu-se mai demult Ciocănești, strămutându-se în vremurile mai recente în locurile actuale. În apropierea satului există, într-adevăr, topicul Ciocănești, dar el aparține unui deal. Niciun document medieval, niciuna dintre vechile catagrafii fiscale ale Țării Moldovei nu menționează, acolo, o localitate Sulițoaia.
În legătură cu numele așezării se pot face mai multe presupuneri. Este posibil ca numele inițial să fi fost Suliță, care putea fi numele sau porecla primului proprietar. Putem deduce că oiconimul s-a format de la acest Suliță, prin derivare cu sufixul –oaia (pentru a desemna moșia), fie după numele văduvei acestuia, Sulițoaia. Asemenea oiconime sunt frecvent întâlnite în arealul moldovenesc, și aș aminti doar Cârjoaia (sat din comuna Cotnari), Panaitoaia (sat din comuna Avrămeni) sau Davidoaia (sat din comuna Vorniceni). Ele ilustrează modul în care numele în cauză s-au format de la prenume sau supranume/porecle bărbătești. Sufixul –oaia, -oaie este cel mai productiv sufix antroponimic cu care se formează supranumele andronime în secolele al XV-lea și al XVI-lea, în acest caz creând derivat de la un cuvânt, suliță, de origine slavă .
O altă presupunere, la care s-a oprit și Ștefan Ciubotaru, este aceea că oiconimul pleacă de la o particularitate geografică, anume amplasarea satului Sulița pe culme de deal, culme care, privită din fostul conac al proprietarului Dracșanilor, seamănă cu un vârf de suliță . În sfârșit, o altă ipoteză de lucru îi aparține lingvistului și filologului academician Iorgu Iordan. Acesta consideră că numele de Sulița-Sulițoaia derivă din slavul selitse, care este diminutivul lui selo = sat . Nicio legătură, așadar, cu sulița ca armă, aceste termen fiind tot slav, însă derivat din sulica.
Revenind la vechimea așezării, să menționăm că nici Sulițoaia, nici Sulița, nu sunt consemnate în statisticile rusești întocmite între anii 1772-1774, în „Condica liuzilor”, din 1803, în „Condica Vistieriei Moldovei”, din 1816, ceea ce arată că așezarea nu exista ca unitate fiscal-administrativă, cel puțin nu sub acest nume. Prima mențiune a Sulițoaei poate fi și un indiciu al faptului că așezarea inițială era parte a moșiei Dracșani, particularizându-se cu acest nume în cadrul său. Așa după cum aminteam mai sus, prin hrisovul din 2 noiembrie 1817, domnul Scarlat Alexandru Callimachi legiuieşte „târgul Suliţoae ce este pe moşia Dracşanul”, în urma rugăminții lui Costache Mavrocordat, moștenitorul acestei moșii . Prin acest act, Costache Mavrocordat capătă dreptul de a organiza târg la Sulițoaia, pe moșia sa, cu avantaje multiple pentru sine: toți cei care voiau să ridice dughene trebuiau să-i plătească o taxă pentru loc, cei care la zile de târg voiau să își expună marfa pe scaune plăteau, de asemenea, o taxă, erau taxate și băuturile alcoolice vândute (vin, rachiu, bere), vânzarea vitelor mari (bou, cal, vacă) câte 24 de bani de vită, în care 12 bani plătea vânzătorul și 12 bani cumpărătorul etc. . De asemenea, lunea era stabilită ca zi de târg, iar Costache Mavrocordat putea organiza, în cadrul târgului său, șase iarmaroace anuale, la date fixate spre a coincide cu sărbători religioase, fiecare iarmaroc fiind aducător de noi venituri. Doi ani mai târziu, la 26 mai 1819, Scarlat Callimachi îi dă lui Mavrocordat un nou hrisov, mai explicit în ceea ce privește drepturile și avantajele financiare pe care i le putea aduce statutul de târg pentru Sulițoaia sa. Fiind numărul de evrei în creștere (poate tocmai prezența numeroasă a evreilor l-a determinat pe Mavrocordat să ceară dreptul de a ține târg acolo), iar aceștia, prin spiritul lor mercantil, amenințând câștigurile aduse pe urma organizării târgului, în noul hrisov se menționează clar că evreii își puteau ține doar un scaun sau două de căsăpie (locuri în care puteau comercializa carne, n. ns.), plătind câte un număr de parale diferențiat pentru carnea de miel, oaie, berbec, vițel, mânzat și gonitor (taur tânăr n. ns.), vacă, bou comercializată acolo. Spre a-i ține pe evrei legați de târg se preciza că aceștia puteau face și vinde pâine și covrigi, aveau dreptul de a-și construi două sinagogi, două case ale hahamilor lângă acestea, un feredeu (baie, n. ns.) și un țintirim, acesta din urmă afară din târg . Amintirea acelui feredeu s-a perpetuat până astăzi prin topicul Podul Feredeului. Odată cu acest din urmă hrisov, așezarea începe să ia un avânt economic substanțial, iar numărul evreilor crește exponențial, schimbând inclusiv fizionomia localității, atunci când evreii vor deveni populația majoritară.
Din 1834, Dracșanii intraseră în proprietatea lui Mihail Sturdza, inclusiv târgul Sulițoaiei. În contextul reformei rurale din 1864, așezarea încă nu trecuse la numele de Sulița. Sulițoaia făcea parte din comuna Dracșani, iar pe moșia al cărei proprietar era Mihail Sturdza erau menționați 48 de clăcași, dintre care doi erau fruntași, având câte patru boi, 33 erau mijlocași, cu câte doi boi, iar 13 erau pălmași. Niciunul dintre cei doi fruntași nu va fi împroprietărit, vor primi pământ, în schimb, 26 dintre țăranii mijlocași și 15 țărani pălmași, doi dintre ei fiind probabil aduși din altă parte și împroprietăriți aici .
La 1902, Sulița este menționată ca și comună rurală (târg), în centrul plășii Miletin. Avea o suprafață de 457 ha, cu o populație de 495 familii, însemnând 2850 de suflete. Localitatea avea o biserică, deservită de doi preoți și trei cântăreți, existând și o școală mixtă, înființată probabil în urma legii învățământului dată de Cuza. Se menționează că lunea, în fiecare săptămână, se face iarmaroc, piața de aici fiind a doua după Botoșani, mai cu seamă în ceea ce privește comerțul de vite. Existau 400 de boi și vaci, 52 de cai, 200 de oi, 120 capre și 135 porci. Este menționat, distinct, satul Sulițoaia, în apropiere și în partea de nord a târgului Sulița. Satul avea o suprafață de 207 ha, cu o populație de 60 de familii, sau 240 de suflete. Sătenii aveau 150 de boi și vaci, 20 de cai, 674 oi și 55 de porci . Despre participarea sătenilor la răscoala din 1907 am scris mai sus, nu revenim. În 1912, aici trăiau 365 de locuitori, pentru ca în 1930 să ajungă la doar 412 locuitori . Cu prilejul legii agrare din 1921 și a împroprietăriri țăranilor, Sulițoaia este menționată în Regiunea Agricolă V Sulița, în comuna Flămânzi, locuitorii de aici primind 523 ha de pământ, în timp ce locuitorii Suliței, din comuna Dracșani, erau împroprietăriți cu 364 ha de pământ . Satul Sulițoaia continuă să existe și după al doilea război mondial, dar din cauza poziției sale, după 1968 autoritățile comuniste interzic să se mai facă noi construcții, iar locuitorii se mută, treptat, în vatra vechiului târg, cu aceasta dispărând și numele de Sulițoaia, înlocuit complet de cel al Suliței. După 1945, schimbarea regimului politic, odată cu instaurarea guvernului comunist dr. Petru Groza, avea să aducă noi realități și în cazul Suliței. Surogatul de reformă agrară din martie 1945 este urmat, ca și în cazul Dracșanilor, de constituirea GAC, astfel încât, la 27 august 1950, la Sulița se înființa GAC-ul numit „Maxim Gorki” .
În sfârșit, al treilea și ultimul sat al comunei, Cheliș, are o poveste scurtă, dar interesantă. Originea sa este legată, pe de o parte, de Legea pentru reforma agrară din Vechiul Regat, din 1921, pe de altă parte de prima guvernare național-țărănistă, dintre 1928-1931. Cu prilejul reformei agrare menționate, unii dintre sătenii Dracșanilor au primit suprafețe de pământ pe dealul din apropiere, numit Cheliș/Cheleș din cauza fertilității sale slabe și a lipsei de vegetație. Sătenii au cerut inginerului agronom care conducea Regiunea Agricolă V Sulița, responsabilă de împroprietărire în regiune, să li se dea și locuri de casă de o parte și de alta a șoselei județene Sulița-Todireni. Întâmplându-se acest lucru, numărul locuitorilor din Dracșani care s-au mutat aici a început să crească. Stabiliți, inițial, în partea stângă a șoselei, pe direcția Todireni, după 1945 și-au ridicat case și pe partea dreaptă . Crescând numărul locuitorilor, întemeindu-se o nouă așezare, aceasta trebuia să capete un nume. I s-a spus Mănești, probabil după numele lui Iuliu Maniu, cel care, în intervalul 1928-1931, când aveau loc evenimentele, era președintele PNȚ și, cu mici întreruperi, prim ministru. Noul sat, situat în partea de sud-est a satului Sulița și la est de satul Dracșani, este menționat mai întâi în 1932, apoi în 1934, ca fiind parte a comunei Dracșani . Din 1939, satele comunei Dracșani, cu excepția Stroeștilor, trec la comuna Sulița. În 1948, în condițiile în care Iuliu Maniu era întemnițat și considerat persona non grata, fiind asociat cu burghezo-moșierimea reacționară, autoritățile comuniste schimbă numele satului în Cheliș, arondându-l tot comunei Sulița, unde va rămâne și după 1968 . Ca și în cazul Sulițoaei, după 1968 satul Cheliș, care avea atunci o sută de familii cu 404 locuitori, va fi pus sub interdicție de construcții de către aceiași comuniști .