În judeţul Botoşani a fost un veritabil „Imperiu al zahărului“, cu producţii record şi o marfă de cea mai bună calitate, căutată mai ales la export. Mii de oameni trăiau din industria zahărului. Cu toate acestea, „imperiul“ s-a prăbuşit brusc în mirajul războiului şi al „privatizării“, scrie Adevarul.
Botoşaniul a fost mereu un teritoriu care a supravieţuit şi a prosperat mai ales datorită agriculturii. Dispune de întinse suprafeţe arabile, de şesuri fertile şi mai ales de unul dintre cele mai valoroase soluri din România. Una dintre cele mai importante culturi a fost cea a sfeclei de zahăr. În special pe malurile Prutului, ţăranii cultivau încă de acum 150 de ani, spaţii întinse cu sfeclă. La fel şi cei din zona Bucecea, către graniţa cu Bucovina. Tocmai datorită forţei demografice în agricultură, dar şi terenurile foarte bune pentru culturile tehnice la Botoşani au apărut adevărate „imperii“ în industria zahărului. Încă de acum 120 de ani, la Botoşani s-a investit masiv în industria zahărului, culminând cu marea fabrică de zahăr de la Bucecea, un loc de unde preţioasele cristale dulci plecau cu vagoanele pentru export.
La Ripiceni, pe malurile Prutului, în extremitatea nordică a României se mai văd şi astăzi ruinele ”Oraşului zahărului”. Mai precis, o fabrică uriaşă în jurul căreia a luat naştere un mic orăşel, cu locuinţe, restaurante, cofetărie, cinema şi chiar o sală de spectacole. Povestea ”Imperiului zahărului” de la Ripiceni a început acum 120 de ani. În anul 1897, zona era renumită pentru satele sale de agricultori dar şi pentru bazinul său agricol cu potenţial uriaş din comuna numită, la aceea vreme, Movila Ruptă. În acelaşi an zona a fost prospectată de un investitor francez, numit Maurice Dupont. Acesta era principalul acţionar al societăţii Dupont and Company, fondată în Franţa. Dupont dorea să găsească o zonă cu mână de muncă ieftină şi din belşug pentru o fabrică de zahăr. După ce a vizitat malurile Prutului, Dupont şi-a dat seama că Ripiceniul este cea mai potrivită zonă pentru a investi. În anul 1899, Dupont concesionează o suprafaţă însemnată de teren de la Academia Română, proprietară în zonă, în urma donaţiei unui boier din familia Sturdza, şi începe să clădească fabrica de zahăr. În 1904 fabrica era compusă deja dintre trei corpuri mari de clădire, hale de producţie şi spaţii mari de depozitare. Au fost aduse utilaje moderne, pentru acele vremuri, din Franţa şi operate de experţi din toată Europa. Era cea mai modernă fabrică de zahăr din Europa acelor vremuri.
După ce a vizitat malurile Prutului, Dupont şi-a dat seama că Ripiceniul este cea mai potrivită zonă pentru a investi. În anul 1899, Dupont concesionează o suprafaţă însemnată de teren de la Academia Română, proprietară în zonă, în urma donaţiei unui boier din familia Sturdza, şi începe să clădească fabrica de zahăr. În 1904 fabrica era compusă deja dintre trei corpuri mari de clădire, hale de producţie şi spaţii mari de depozitare. Au fost aduse utilaje moderne, pentru acele vremuri, din Franţa şi operate de experţi din toată Europa. Era cea mai modernă fabrică de zahăr din Europa acelor vremuri.
„Au fost aduse utilaje foarte moderne şi scumpe. Erau din Franţa şi au fost, bineînţeles, amplasate de ingineri francezi, nemţi şi italieni. Îmi povestea tata că românii se uitau de pe margine uimiţi. În curând, aveau să lucreze şi ei acolo“, povesteşte Dumitru Grigoraş, un profesor de istorie născut la Ripiceni.
Fabrica de zahăr a ajuns la apogeu în anii de dinaintea Primului Război Mondial. Avea peste 700 de angajaţi permanenţi şi în jur de 1.500 de sezonieri. Avea cale ferată proprie cu 500 de vagoane şi 10 locomotive pentru aducerea materiei prime din zonele mai îndepărtate. Calea ferată avea peste 28 de kilomeri lungime şi era considerată una dintre cele mai moderne din Europa. La Ripiceni se fabricau zahăr tos, zabăr cubic dar şi căpăţâni. Producţia era impresionantă, peste 750 de tone de zahăr în numai 24 de ore. La Ripiceni lucrau italieni, cehi, francezi, unguri şi nemţi. În timp au ajuns să fie învăţaţi şi românii din zonă să lucreze. Pentru a caza numărul mare de angajaţi, a fost realizat un adevărat oraş în jurul fabricii. Străzile au fost sistematizate de francezi, iar pe malurile Prutului, pe lângă română se vorbea franceză, germană sau italiană. Toată marfa era trimisă la export. Fabrica era o mană cerească pentru ţărani din zonă care cultivau masiv sfecla de zahăr. Inclusiv fabrica avea plantaţii întinse şi dădea de muncă la sute de oameni. Francezul Dupont îşi pregătea fiul pentru a-i prelua afacerea de pe malurile Prutului. Nu a fost însă să fie. Fiul patronului francez a plecat în celebra călătorie a Titanicului şi nu s-a mai întors.
„În 1912, fiul lui Maurice Dupont pleca într-o călătorie cu Titanicul până în America. Nava se scufundă, după cum bine ştie toată lumea, iar unicul fiu al lui Dupont moare. Fără moştenitor, Maurice Dupont se retrage din afaceri şi vinde fabrica de la Ripiceni. I-a dat-o unui evreu, Iulius Iosipovici, contabil-şef la fabrică în acea perioadă. A dat-o cu un milion de lei“, spune Dumitru Grigoraş.
Iosipovici a menţinut fabrica la aceleaşi standarde, aşa încât a depăşit şi criza mondială din anii ’30. Nu a reuşit însă să supravieţuiască ruşilor. Odată cu venirea acestora pe teritoriul României la finele celui de-al doilea război mondial fabrica a fost închisă, demontată bucată cu bucată şi dusă peste graniţă. Astăzi doar câteva ruine mai amintesc de trecutul fabricii.
În partea cealaltă a judeţului, la graniţa cu Bucovina, în oraşul de astăzi Bucecea a funcţionat o fabrică de zahăr chiar mai mare şi cu producţii record. Nu a fost însă o uzină capitalistă ci una dintre combinatele ”Epocii de Aur”. A fost construită în perioada 1959-1960, la Bucecea, fiindcă aici, la fel ca şi la Ripiceni, se cultiva masiv sfecla de zahăr şi era multă mână de lucru. Fabrica a creat un adevărat lanţ trofic al zahărului în zonă. Construită din start ca un gigant industrial, pe 34 de hectare, fabrica cerea materie primă consistentă. Aşa s-a ajuns ca pe câmpurile din zona Bucecea şi Vârful Câmpului să se cultive sfeclă de zahăr pe o suprafaţă de 10.000 de hectare. De altfel, în zonă nu exista familie care să nu aibă măcar un membru implicat în industria zahărului, fie la cultivat de sfeclă, fie angajat la fabrică. În anii 70 fabrica de zahăr de la Bucecea avea peste 1000 de angajaţi care lucrau în trei schimburi. De alfel, în anii 70 fabrica atinge apogeul său, având un randament excepţional. În numai 24 de ore reuşea să producă peste 200 de tone de zahăr. Foştii angajaţi îşi aduc aminte că zahărul de la Bucecea avea o calitate excepţională.
”Era un zahăr foarte fin, fiindcă se folosea materie primă de cea mai bună calitate, iar utilajele erau de mare precizie, ducând la o rafinare excepţională. Se muncea aici la Bucecea după tehnologii bine puse la punct, reţete de multe ori păstrate la secret şi care dădea zahărului o calitate deosebită. Era cel mai fin şi bun zahăr din România comunistă” spunea Ioan Sauciuc, fost muncitor şi mai apoi director al fabricii de zahăr.
Inclusiv zahărul brut din Cuba era adus la Bucecea pentru a fi rafinat după metodele inginerilor botoşăneni. A fost şi perioada în care Bucecea, o zonă rurală, s-a urbanizat. Au apărut blocuri, clădiri cu birouri, şcoli şi chiar un liceu pentru muncitorii de la uzină. Mare parte din producţia de la Bucecea era trimisă în URSS sau ţările fostului bloc sovietic. Fabrica avea propria gară, de unde plecau zilnic vagoane pline cu zahăr. Fabrica nu a reuşit să reziste însă după 1990. A fost privatizată, însă contractele cu URSS şi celelalte ţări ex-sovietice au căzut. Foştii angajaţii spun că au urmat o serie de ”ţepe” date fabricii botoşănene ca până la urmă să fie falimentată şi trimisă bucată cu bucată la fier vechi.
