Într-un sat din judeţul Botoşani, peste 100 de familii trăiesc de mai bine de 30 de ani fără nicio sursă de apă, Sunt nevoiţi, în disperare de cauză, să bea apă de ploaie, din şanţuri sau zăpadă topită. Cei mai norocoşi au căruţe şi aduc lichidul vital din satul vecin. Cerchejeni, judeţul Botoşani. Un cătun cu aproape 300 de suflete, aflat la numai 10 kilometri de cel mai mare iaz din zona Moldovei şi mai puţin de 30 de kilometri de râul Prut. Şi totuşi, oamenii trăiesc acolo fără apă potabilă – de fapt, fără orice fel d e apă – de mai bine de 30 de ani. Deşi situaţia este gravă, autorităţile din Botoşani ridică din umeri. Spun că n-au soluţii. În aceste condiţii, la Cerchejeni sătenii mărturisesc că se tem mai puţin de o bombă atomică decât de un incendiu, care, în lipsă de apă le-ar mistui tot satul. Există oameni la Cerchejeni care mărturisesc că nu au făcut niciodată o baie cum scrie la carte, iar unii nu ştiu decât gustul apei de ploaie. „Apa înseamnă viaţă. Noi nu avem viaţă. Aici dacă dacă ia foc o căpiţă, ardem ca şoarecii. Bem apă din şanţuri de 30 de ani. Şi cică noi suntem în UE… Africa suntem noi, nu UE”, spune săteanul Miron Petru.
„Bem apă de pe şanţ. Şi noi şi vitele”
În Cerchejeni, nu există picătură de apă. Nici în gospodării, nici la şcoală, nicăieri. Toate fântânile săpate în timp au secat încet-încet, în ultimii 40-50 de ani. Specialiştii spun că stratul freatic era format în urma infiltrării apei de ploaie, iar seceta tot mai pronunţată a dus la dispariţia acestuia.
Sătenii mai în vârstă spun că până acum 30 de ani nu au fost probleme mari deoarece autorităţile de la aceea vreme aduceau apă cu cisternele în cantităţi mari şi umpleau nişte rezervoare uriaşe la care aveau acces toţi. „Pe vremea lui Ceauşescu a fost apă. Umpleau bazinele celea mari şi era cumva. Adică, era muncă să o aduci acasă. Dar mai bine decât nimic, ca acum. Deşert, domnule!”, spune Ion Maxim, un sătean din Cerchejeni. După 1989, nu au mai venit nici cisternele, iar bazinele s-au umplut cu buruieni şi pământ. Între timp sătenii şi animalele suferă de sete. Peste 80% dintre locuitori sunt oameni în vârstă, fără putere. „Dacă ai cal şi căruţă bei apă, că te duci după ea. Dacă nu, sau – Doamne fereşte! – eşti bolnav şi nu poţi merge, bei apă de pe şanţ. Şi noi şi vitele”, spune Veronica Miron, o săteancă trecută de 60 de ani.
Soţul femeii, Miron Petru munceşte la animale şi toată vara la câmp. Săteanul mărturiseşte că la câmp bea de unde apucă. „Chiar dacă-i caldă, chiar dacă-i tulbure, cu mâl, nu contează, beau. Visez noaptea o cană cu apă rece”, spune bărbatul.
Mai mult decât atâ,t niciun sătean nu a ajuns să facă o baie cum trebuie. Se spală cum pot, la lighean, cu cana, din şanţurile unde se adună apă de ploaie. „Unii nici nu se mai spală, mai ales iarna. Îngheaţă sângele în tine”,mărturiseşte alt sătean.
„Dumnezău îmi topeşte zăpada, să nu mor de sete”
Cei mai norocoşi sunt cei care au căruţă şi cal. În fiecare zi încarcă câteva butoaie şi merg câte 6 kilometri dus-întors până la cea mai apropiată sursă de apă, o fântână din satul vecin, Blândeşti. „Zilnic merg. N-am ce face. Femeia trebuie să facă mâncare, vitele trebuie adăpate, ne mai spălăm şi noi cum se poate. Zi de zi, uite aşa, câte 2-3 ore, încarcă-descarcă. Chinul pe pământ…”, spunea Ion Maxim.
Angela Borş are 89 de ani. Nu are căruţă şi nici putere să mai meargă, după apă, trei kilometri. În schimb, iarna scoate un lighean şi îl pune sub ţurţurii care se topesc. „Dumnezău îmi topeşte apa, să nu mor de sete. Mai dă o ploiţă. Aşa trăiesc de multă vreme”, mărturiseşte femeia. De altfel, când plouă la Cerchejeni lumea dă năvală cu ce apucă pentru a-şi face rezerve de apă. „Zici că plouă cu aur, aşa-i aici”, spune bătrâna.
„O să ardem ca şobolanii”
Cea mai mare teamă a oamenilor din Cerchejeni este focul. Multe case sunt din lemn, iar pentru a stinge incendiul pompierii au apă abia la un iaz de la 10 kilometri depărtare. De altfel zilele trecute o casă a ars până la temelii. „Aici dacă ia foc, suntem terminaţi. Într-o zi, o să ardem ca şobolanii”, precizează Miron Petru. Autorităţile locale spun că întreaga comună Blândeşti are probleme serioase cu apa, cea mai serioasă fiind evident la Cerchejeni. „Este foarte grav, la nivel de comună, din 2016 , ne confruntăm mereu cu această problemă, dar nu văd nicio rezolvare. S-au săpat puţuri prin toate satele, dar nimic. La Bândeşti doar de suprafaţă”, spune viceprimarul comunei, Mihaela Băghiceanu. Cel mai grav este că nicio şcoală nu are apă potabilă. Evident, şcoala din Cerchejeni, nu are apă deloc. Primăria cară la Cerchejeni, de cinci ani, apă cu cisternele pentru a-i ajuta pe localnici, dar mai ales pentru a alimenta şcoala. Reprezentanţii Primăriei spun că au depus un proiect la CNI pentru a continua săpăturile după apă dar deocamdată nu le-a finanţat nimeni proiectul. De asemenea, compania publică de furnizare a apei potabile, existentă la nivel de judeţ, a transmis că nu are fonduri pentru a extinde reţeaua de alimentare şi la Cerchejeni. De altfel, societatea este într-o situaţie finaciară foarte dificiă, având datorii restante uriaşe.
Sursa: adevarul
