Mitel Panaite este unul dintre ultimii veterani care încă mai pot să povestească dramele celui de-Al Doilea Război Mondial. Săteanul din Tudora a luptat în cele mai cumplite bătălii de pe frontul de Est şi a îndurat ani de lagăr în Siberia, scrie Adevarul.
În vremea pandemiei, omenirea şi-a amintit de vremurile grele, de altădată, când se purtau războaie crunte, totale, şi şi-a amintit de eroi. Ba chiar bravii ostaşi de atunci şi-au dovedit şi acum dragostea faţă de oameni: săptămâna aceasta, de pildă, Marea Britanie l-a onorat pe căpitanul Sir Thomas Moore, fost ofiţer în Al Doilea Război Mondial, care s-a remarcat în pandemie prin acţiunile sale filantropice şi care a căzut răpus de COVID-19, la vârsta de 100 de ani. Poveştile acestea ale oamenilor curajoşi au devenit astăzi surse de viaţă, de morală, de sprijin, într-o lume plină de incertitudine. Şi ele ies încă la iveală, din sertare prăfuite sau din sate pierdute prin munţi, ca să recompună istoria şi să mai adauge o filă la lecţiile pentru viitoarele generaţii. „Weekend Adevărul“ a stat de vorbă cu doi veterani de război, care şi-au dezvăluit istoriile personale, mărunte, dar atât de importante din Al Doilea Război Mondial.
Veteran din tată-n fiu
Mitel Panaite s-a născut în 1915, în comuna Tudora, localizată la vreo 35 de kilometri de Botoşani, pe drumul ce duce către Paşcani. Aşezarea are o istorie de cinci secole, iar în perioada medievală, de aici plecau în armata domnitorului Moldovei cei mai buni arcaşi. La vârsta venerabilă de 105 ani, Mitel Panaite duce o viaţă tihnită în satul natal şi îşi aminteşte în detaliu zbuciumul vieţii, care l-a purtat prin cele mai grele bătălii şi cele mai dure lagăre ale războiului mondial. Tatăl său a plecat pe frontul Primului Război Mondial atunci când Mitel avea doar 1 an. Chiar şi aşa, copilăria sa a fost una obişnuită, ca a oricărui fiu de ţăran gospodar, obişnuit cu muncile pământului şi cu îngrijirea animalelor din curte. Când Mitel Panaite era copil, Tudora încă păstra urmele satului răzeşesc de odinioară. Iar după Primul Război Mondial, ţăranii veterani, cum a fost şi tatăl lui, au fost împroprietăriţi de regele Ferdinand I, aşa cum promisese în 1917. Ca toţi ceilalţi copii din sat, Mitel Panaite a muncit mult, încă de la o vârstă fragedă. Şi astăzi, deşi a trecut un secol de când a ieşit prima dată pe uliţă cu băieţii din vecini, veteranul zâmbeşte emoţionat când îşi aduce aminte de părinţi, de prieteni, chiar şi de munca pe câmp. „Era frumos! Eram copil şi era frumos! Şi munca trecea mai uşor pentru că totul era o joacă în mintea noastră. Nu era ce-i acum, atâtea lucruri, atâta lume modernă – dar fiecare vreme cu frumuseţea ei“, spune bătrânul. Până la 21 de ani, Mitel Panaite şi-a întemeiat propria familie – în 1936 era căsătorit, avea deja doi copii şi era om în toată firea, la casa lui. Avântul tinereţii i-a fost curmat însă de izbucnirea unei noi conflagraţii mondiale. A fost luat la război în 1941 şi avea să se mai întoarcă acasă peste şapte ani.
Un artilerist de seamă
Mitel Panaite spune că a trăit mai multe vieţi într-una. Pe front, s-a luptat cu duşmanii, dar şi cu lipsurile, cu însăşi moartea şi cu condiţiile teribile din lagărele sovietice. Acum are probleme cu auzul, din cauza obuzelor care au şuierat în jurul lui în anii războiului, dar mintea îi este limpede şi sufletul împăcat. Amintirile acelor ani încă sunt vii, spune veteranul: „Pe astea n-ai cum să le uiţi niciodată. Au fost nişte momente atât de zbuciumate încât cred că nici moartea nu ţi le poate şterge vreodată din minte. Dar le-am trecut pe toate cu încredere şi credinţă în Dumnezeu.“
În 1938, Mitel Panait a primit ordinul de încorporare: a fost trimis la regimentul de artilerie din Roman. Aici s-a remarcat ca unul dintre cei mai inteligenţi soldaţi şi a avansat rapid în grad. După doi ani, Regatul României se alia cu statele Axei, iar în vara lui 1941 intra în Al Doilea Război Mondial alături de Germania Nazistă. Mitel Panaite era considerat unul dintre cei mai buni artilerişti din regimentele moldoveneşti, având o precizie uluitoare în fixarea ţintei şi atingerea acesteia cu focul de artilerie. A beneficiat şi de instrucţie alături de trupele germane. Mitel Panaite spune că de la ei a învăţat disciplina militară, multe detalii tehnice, precum şi câteva cuvinte în limba germană. Regimentul de artilerie din care făcea parte a plecat pe front alături de Armata Germană şi a luptat alături de nemţi în toate bătăliile purtate de români pe Frontul de Est.
Prizonier la Cotul Donului
Mitel Panaite a participat la cele mai dure bătălii purtate de români în Est. Prima dată a luptat la Odesa şi-şi aminteşte de barajul fenomenal de artilerie aplicat oraşului de la Marea Neagră. Aici, soldatul român a fentat prima oară moartea. Bateria în care servea îşi dovedise eficacitatea în asediul oraşului, iar artileria rusă a început să o i-a la ţintă. Un obuz era să curme viaţa artileristului din Tudora. Instictul şi cunoştinţele militare ale lui Mitel Panaite i-au salvat viaţa.
Bătrânul povesteşte cum a auzit proiectilul îndreptându-se către poziţia sa şi, după şuierat, şi-a dat seama că îi va lovi. S-a aruncat într-o parte trăgând doi camarazi din calea obuzului. Explozia a împrăştiat schije în toate părţile. Una dintre ele s-a oprit în trupul lui Mitel, la două degete de inimă.
„O schijă a intrat în mine, a rupt trei coaste şi s-a oprit la o pieliţă distanţă de inimă. Am fost dus în România, cu o rană de sus până jos. Nici nu ştiu cum am rezistat! Am fost operat la Curtea de Argeş de un doctor-colonel, care mi-a spus că am avut un foarte mare noroc să scap cu viaţă. “
După trei luni de spitalizare, a fost trimis din nou pe front. Şi de această dată tot în prima linie. A luptat în Stepa Calmucă, în condiţii grele.
La Cotul Donului a trăit din nou iadul pe pământ. Depăşiţi numeric, întinşi pe o linie de front prea lungă, Mitel şi ceilalţi camarazi au luptat până în ultimul moment. Îşi aminteşte că a fost înconjurat, iar o explozie în apropierea tunului îi rănise grav mâinile. A refuzat însă să-şi părăsească postul şi alături de alţi câţiva ţărani-soldaţi, cu mâinile înfăşurate în cârpe, a continuat să tragă în inamic. În cele din urmă, a fost prins.
„Eram rănit la mâini când ne-au încercuit de tot. Nu mai aveam ce să fac. Nici muniţie nu mai era. Ne-au prins la Cotul Donului.“ Pentru Mitel Panaite, aceea a fost ultima zi de război şi prima zi de prizonierat.
Viaţa în lagărele din Siberia
„Ne-au dus în Siberia. Ne-au băgat într-un tren, 80 de inşi într-un vagon. Era vagon de ăla de dus animalele. Am mers o lună cu trenul, cu apă şi mâncare puţine, căldură deloc. Ce te mai încălzeai de unul, de altul. Aşa am ajuns în lagăr. Am stat doi ani acolo, doi ani grei tare“, spune Mitel Panaite.
Bătrânul povesteşte că în anii petrecuţi în lagăr în fiecare zi mureau cel puţin trei-patru prizonieri aflaţi cu el în baracă. Majoritatea, din cauza frigului şi a alimentaţiei proaste.
Singura mâncare pe care o primeau era puţină varză stricată şi coji de cartofi.
„Şi mai era un peşte foarte sărat. Abia-l puteai mânca…“
În fiecare zi erau trimişi la muncă silnică, în pădurile Siberiei, la nişte temperaturi imposibil de suportat. Tăiau lemne, de multe ori îngheţate, în taigaua siberiană. Cu toate acestea, Mitel Panaite a sperat tot timpul că va ajunge înapoi acasă.
„Eu nu mi-am pierdut niciodată speranţa. Am zis că odată şi-odată tot ajung eu la ei“, spune veteranul.
În toamna lui 1944, după ce românii întorseseră armele împotriva nemţilor, pe 23 august, s-a împlinit şi visul lui Mitel Panaite de a se întoarce în România. Nici măcar nu ştia în ce zi şi în ce an este. Avea doar 38 de kilograme, din cele aproape 90, câte avusese atunci când plecase în armată. Abia s-a urcat în vagonul de tren în care îi băgau ruşii, fără să le spună unde se duc.
„Ştiam doar că apune soarele, atât. Patru luni am mers până în România. Au lăsat prizonieri peste tot. Când am ajuns pe teritoriul românesc am înebunit de fericire. Nu mi-a spus nimeni, dar am ştiut, am simţit că este România. Ne-au coborât din tren şi ne-au băgat în nişte căruţe. Pe braţe m-au cărat, aşa eram de slăbit. Mi-au dat şi o pâine. Prima mea pâine proaspătădupă patru ani!“
Un cetăţean model
Mitel Panaite s-a întremat primind mâncare de la oameni pe drumul către Botoşani. Aşa s-a făcut că a ajuns în sat pe picioarele lui. Şi-a găsit nevasta şi pe cei doi copii sănătoşi, însă a aflat că ceilalţi trei fraţi ai săi au căzut toţi în război. A fost îngrijit cu atenţie de familie, i-a făcut bine şi aerul curat din sat, aşa că s-a întremat destul de repede. Eforturile de pe front i-au fost răsplătite cu medalia Bărbăţie şi Credinţă clasa I. După instalarea comuniştilor la putere, statul i-a luat toate pământurile pe care tatăl său le primise după Primul Război Mondial.
Mitel Panaite a muncit la CAP în perioada comunistă, a mai avut încă patru copii şi a încercat să ducă o viaţă demnă. Spune că a fost foarte fericit în 1990, când s-a reinstaurat regimul democratic. N-a fost mereu aşa cum şi-ar fi dorit el, însă şi-a făcut mereu datoria civică: şi-a plătit taxele, n-a încălcat legea şi nu a lipsit de la niciun scrutin electoral.
„Am votat mereu, pentru că numai aşa putem schimba lucrurile. Dacă nu facem aşa, de ce ne-am mai plânge că ne merge rău? Am votat mereu pentru îmbunătăţirea poporului şi a ţării. Mă aştept să se schimbe mersul poporului şi al ţării. Politicienilor de azi le spun să fie buni şi să îndrepte lucrurile între oameni, dar mai ales să respecte legile“, spunea veteranul de război în decembrie 2020, atunci când s-a dus la urnă pentru alegerile parlamentare.
