Cătălin Hopulele a scris, pentru Hotnews, un articol despre tradițiile de înmormântare din județul Botoșani:
La sfârșitul lui noiembrie am asistat la ultimele zile pe acest pământ ale lui nenea Petrea, un bătrân de 91 de ani dintr-un mic sat din județul Botoșani. M-au fascinat toate obiceiurile de înmormântare pregătite de familie: prosoapele mari și mici cumpărate din timp, pomul, cele 24 de monede pentru viața de apoi, oglinzile acoperite din casă, luminile ținute aprinse trei zile. Toate acestea au explicații bine definite, iar etnologul Mircea Păduraru m-a ajutat să le înțeleg.
Nenea Petrea e așezat în „camera de curat”, pe trei scaune, în sicriul maro lucios. Arată la fel ca de ziua lui, în iunie, când împlinea 91 de ani și l-am văzut ultima dată. Atunci era mai mândru, acum e liniștit. În iunie, încă se bucura că e singurul rămas în viață dintre frații și surorile pe care i-a avut. „Toți s-au dus, da eu am rămas”. Până joi, 26 noiembrie, de ziua de naștere a fiicei sale, când n-a mai rămas nici el.
Nenea Petrea a murit și, pentru mine, o dată cu el se duce și o lume pe care o voi regăsi doar în cărțile de etnografie. E o lume încărcată cu semnificație, orgolii, respect și reverență. Există încă printre noi, dar de obicei stă îngropată sub genericul „la țară”.
Nenea Petrea știa că o să moară
În Carasa, un mic sat din județul Botoșani, casele s-au pustiit pe rând. Școala e îngrijită, cu termopane noi, izolație exterioară proaspăt aplicată, de parcă ar suna din clipă în clipă clopoțelul și ar intra copiii direct în clase. Dar nu pandemia o ține închisă, ci faptul că pe ulițele din jur sunt mai multe case pustiite decât copii.
Nenea Petrea știa că o să moară. S-a și împăcat cu gândul, i-a spus asta familiei cu o zi înainte să se stingă în casa în care a trăit aproape toată viața, în patul mic de lângă sobă. Nu a suferit mult, cu două săptămâni înainte să-și dea ultima suflare încă mergea singur prin grădină și avea grijă de cei peste 100 de pomi plantați vara trecută în spatele casei, unde avea pe vremuri porumb. Și se mândrea cu cele două fructe, prima producție: un măr și o gutuie.
Dar cum a fost în putere și lucid, nenea Petrea s-a pregătit pentru moarte, fiindcă știa ce înseamnă o înmormântare pentru familie. S-a tot pregătit, de fapt, de 11 ani, de când i-a murit soția, Mina. A început să cumpere perne, pături și prosoape, a pus bani deoparte și când a simțit că nu le mai poate ține evidența, a lăsat totul familiei în grijă.
Înmormântarea la țară e un epitaf lăsat lumii. În cele trei zile cât l-am privegheat au venit să-l vadă aproape toți oamenii din sat care-l știau. Să-l plângă. Să le povestească tuturor care voiau să asculte că ei urmează. Să-și aducă aminte. A fost o șezătoare, un foc de tabără stins sâmbătă, imediat după prânz, când preotul a pus pecetea pe mormânt.
Vineri dimineață, în prima zi după ce a murit nenea Petrea, cât se pregăteau punțile, am ales covorul care urma să fie pus pe năsălie și trei traverse care marchează drumul de la ieșirea din casă și la cele două răscruci spre cimitir. Calea pe care pleacă sufletul mortului spre locul de unde nu se mai întoarce.
S-au cumpărat, pregătit și aranjat atât de multe prosoape încât dacă le legăm unul de altul facem o funie să înconjurăm tot satul. Prosoape mari pentru lumânările preoților, a dascălului, pentru cele cinci podoabe aduse la biserică, purtate doar de bărbați din sat. Un prosop mare pentru sicriu, unul pentru sfeșnicul pe care chiar nenea Petrea l-a donat bisericii; două prosoape mari pentru pom (colaci, fructe și dulciuri, în două coșuri mari), patru pentru năsălie, purtate la braț de nepoții care l-au dus la biserică, în cimitir și care l-au coborât în groapă.
Prosoape mari pentru fiecare coroană și pentru mașina mortuară. Apoi prosoapele mai mici, „de față”, date la citirea punților spre cimitir tuturor celor care au fost la priveghi, membrilor din familie, dar și celor care au venit la înmormântare fără să-și fi luat rămas bun de la nenea Petrea la el acasă. Și, în final, prosoapele mici, „de mână”, cu zecile, date în biserică alături de o lumânare aprinsă celor care au stat la slujbă.
24 de monede, pentru vămuirea veșniciei
Prosoapele erau însoțite de sute de colaci, cutii de chibrituri, lumânări și câte un bănuț împăturit de 10 lei pentru toate podoabele cărate pe brațe. În toată casa am acoperit oglinzile, ca să nu se reflecte moartea în ele și să-l aleagă pe următorul care o să plece după nenea Petrea. Am spart o cană la scoaterea sicriului peste prag, să nu rămână sufletul blocat pe lumea noastră.
Am mers la câteva ore, chiar și în miezul nopții, în camera unde a murit, dar niciodată singuri. I-am legat mâinile și picioarele, dar le-am dezlegat înainte să-l coborâm în groapă. I-am pus în sicriu 24 de monede, 12 de-o parte, 12 de cealaltă, la fel am împărțit și 24 de lumânări. Să fie pentru vămuire și pentru drumul întunecat pe care nu-l știe nimeni.
I-am pus și o sticlă de jumătate de litru de apă. Nu știm de ce, pentru sete? L-am scos cu picioarele înainte din casă, așa l-am băgat și în biserică, așa l-am coborât și în groapă. Pe drum, am lăsat bani la fiecare fântână, pentru că ni s-a spus că sufletul cere apă și după moarte, dar și pentru că știam că lui nenea Petrea îi place să bea apă doar de la fântâna lui.
Pe lângă bani, groparilor le-am dat găleți și găini vii, într-un sac legat ușor la gură, pe care le-am cărat, cotcodăcind, în spatele coloanei mortuare. La capul lui nenea Petrea a ars mereu o candelă și am păzit, pe rând, toiagul: o lumânare împletită ca o cochilie de melc, care trebuie să ardă din ziua în care a murit până în ultima zi în care se tămâiază mormântul.
Toate luminile din casă au stat aprinse trei zile și trei nopți, iar sâmbătă a rămas un singur felinar luminat, la intrare, care răzbește frigului și astăzi. A fost obișnuit cu frigul și nenea Petrea. A fost 20 de ani factor poștal, a cântat la acordeon până când n-a putut să-l mai țină în brațe și ultimii ani din viață și i-a petrecut mergând din poartă-n poartă la foștii colegi.
„Hai Vasile, pe cerdac, e cald și frumos afară”, îi striga nenea Petrea acum cinci ani de la gard, dar Vasile era la pat și nu s-a mai ridicat niciodată de acolo. Bătea în fiecare zi un drum de aproape un kilometru, până „la asfalt”, spre centrul satului, și număra de fiecare dată cine mai trăia și cine nu. De două-trei ori pe săptămână, când îl vizita familia și îi mai aducea mâncare gătită, le spunea numele tuturor celor rămași în viață și zicea franc, fără regrete, ca o constatare. „Pe noi n-o să mai rămână cine să ne îngroape”.
De joi până sâmbătă nu a mai urcat nenea Petrea, dar a coborât satul la el să-l vadă. A răzbit singur drumul și Ion, la 92 de ani și jumătate, care a stat 15 minute să-și tragă sufletul înainte să bea un pahar cu suc. Cu masca trasă de rudele mortului mereu până peste nas, povestea oricui voia să-l asculte cum a făcut aproape trei ani de armată cu forța.
A făcut parte dintr-o rămășiță de cavalerie ce supraviețuise modernizării Armatei Române și păzea granițele țării până în 1950, când țara era, de fapt, consumată din interior. Era „la Titu”, repeta obsesiv, fără să explice mai bine unde. Știe doar că au tras în el și că într-o seară i-au furat toți caii și a avut o pușcă-mitralieră lipită de gât. „M-au ținut Dumnezeu și norocul”.
Lângă el a venit și Mărioara, soția lui Vasile – cu care cânta nenea Petrea. Jelea și povestea cum mergeau pe jos kilometri soțul ei și nenea Petrea cu instrumentele în spinare. Cum, acum cinci ani, când i-a fost rău lui Vasile, nenea Petrea venea la el la gard să-l strige, să-l cheme afară. Ileana strigă răgușit cu mâinile întinse spre sicriu. „Petrea, unde te-ai dus mă, Petrea, mă? că altă casă mai frumoasă ca a ta n-ai să găsești”, dar își răspunde singură. „Unde să te duci? Unde mergem toți. Unde nu este tristețe, nici întristare, nici suspin.”
M-au fascinat toate aceste datini cu care m-am ciocnit în acea zi friguroasă de noiembrie. Am vrut să le aflu semnificația și am stat de vorbă cu Mircea Păduraru, specialist în etnologie și folclor, de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Acesta mi-a explicat că majoritatea acestor ritualuri au o origine pre-creștină, dar și o importanță monumentală: oferă un sens și o încheiere familiilor care sunt afectate de o pierdere suferită.
Cum arată, din punctul dumneavoastră de vedere, aceste ritualuri?
Mircea Păduraru: Sunt trepte spre lumea de dincolo, obstacole de trecut, ele sunt acompaniate de pomeni, de daruri, care au în centru un element textil care este foarte important, pânză, pânzeturi, broderii, prosoape, pături. Se pare că într-o vreme, în imaginarul omului din partea aceasta de lume, acest element textil, care trebuie să fie neapărat cel puțin de o mărime egală cu înălțimea defunctului, are rolul de a asigura trecerea lină spre lumea cealaltă.
Acea „lume cealaltă” nu e nicidecum raiul creștin, dar nici iadul: e un fel de tărâm în care e adunat restul neamului, strămoșii. Iar tot acest ritual facilitează trecerea peste obstacole înspre cealaltă lume, dar în același timp blochează posibila și chiar eventuala întoarcere a mortului ca strigoi, ca rit.
Probabil cel mai des întâlnit ritual ține de „punți” sau de „poduri”, care se țin în drum cortegiul funerar. Ce semnificație au acestea?
Cred că este cel mai important dintre ritualurile românești și se face cu migală pentru că se credea – chiar foarte puternic – că dacă ceva nu e în regulă, dacă e un mic detaliu care scapă, sufletul defunctului nu se poate integra în lumea de dincolo. De aceea cei vii făceau toate câte se cuveneau ca sufletul să se ducă liniștit, să îi fie bine, dar să ne fie și nouă bine: să nu se întoarcă ca strigoi.
Imaginarul popular spune că dacă sufletul se întoarce astfel e răzbunător, plin de intenții rele. Credința este că morții se mai „întorc acasă” doar cu prilejul sărbătorilor pentru morți – moșii, sărbătorile religioase importante, când le era permis să se întoarcă și fără „gesturi contondente”.
Întoarcerea morților de sărbători este o chestiune care ține de mai multe culturi.
Toată zona aceasta, tot acest spațiu est-european, chiar spre Grecia și Bulgaria, este plină cu astfel de obiceiuri care se aseamănă și au rădăcini foarte vechi. Legat de ideea de punți, este interesantă încercarea Bisericii de a creștina această practică. A fost o încercare, chiar insistentă, a Bisericii de a atribui înțelesuri rezonabile pentru gândirea creștină, de aceea la aceste opriri se citesc rugăciuni, sunt cântări bisericești, când este clar că vorbim de tradiții și obiceiuri pre-creștine.
„Toți cei care primesc daruri sunt intermediari la îndemână prin care mortul beneficiază de aceleași lucruri pe lumea cealaltă”
La opririle cortegiului pentru „punți” sau la fântâni se dau și bani copiilor sau se aruncă în calea oamenilor. Sunt pentru vămuirea de după moarte?
Da, toate vizează aceeași funcție de a-i fi de folos mortului. Toți cei care primesc tot felul de daruri, cele alimentare, de apă, de natură textilă, sunt intermediari la îndemână pe această lume prin care mortul beneficiază de aceleași lucruri pe lumea cealaltă. Se credea că are nevoie inclusiv de bani pentru lumea cealaltă, este o credință extrem de veche și se bazează pe funcția banilor de a răscumpăra o instanță cenzurantă.
S-au făcut săpături în morminte foarte vechi și s-au găsit monede, puse adesea în locul ochilor sau în mâna dreaptă, aveau funcția aceasta de a plăti o trecere.
Sunt legende vechi pe care le găsim și în mitologia greacă, cu luntrașul Charon care trece sufletele celor morți peste râul Styx.
Desigur, dar una este să știi că sunt legende și alta este să vezi că supraviețuiesc într-o anumită formă și astăzi. Eu sunt născut în anii ’80 și am fost când eram copil la înmormântări unde se aruncau un pumn de bani la răscruci, alergam să le luăm. La astfel de momente observăm că se preferau monedele, nu bancnotele.
Este aceeași idee că toți cei vii sunt intermediari, instanțe la îndemână, prin care ne adresăm de fapt defunctului, care pe cealaltă lume beneficiază de ceea ce oferim noi în lumea aceasta. Defunct în jurul căruia apare o mitologie întreagă a apei: vasul lăsat plin la fereastră, o cană la capul sicriului la priveghere, o sticlă pusă în coșciug.
Mortul este descris mereu în acest imaginar popular ca fiind însetat. Apa e importantă, este făcută o analogie a omului care călătorește foarte departe și sigur este foarte însetat. Au fost cercetători care, analizând poezia de cult și altele scrieri, au reușit să realizeze o topografie a „lumii de dincolo”, despre cum este ea codificată în aceste scrieri. Texte care au valoare de indicații: ce să faci, peste ce o să dai, că e un deșert, că treci o apă mare etc., o rețea de detalii care descriu un spațiu despre care se poate vorbi în termeni reali, dar care există în imaginarul creat de secole.
Care este simbolistica colacilor: puși pe podoabe, pe cruci, pe năsălie, pe acea masă, și care au tot felul de forme – rotunzi, S-uri, de păsări, de infinit?
Este foarte multă creativitate folclorică în formele colacilor: se preferă forma rotundă, cea care arată ca un soare sau cea de floare. Este și o sugestie de apărare, dar pe de altă parte literatura științifică vorbește despre o expresie a grâului, a pâinii, care trece de sugestia euharistică și a celei de apărare.
În elementul pâinii sau a tuturor copturilor există în spate imaginea grâului. Așa sugerează o bună parte a bibliografiei despre temă – copturile, pâinea și alte astfel de elemente stau foarte aproape de imaginea grâului, care, zdrobit fiind, revine la viață într-o formă. Știm parabola cu grâul care, murind, se „deșteaptă la o viață mai intensă”, iar orice bob de grâu care moare dă înapoi un spic care are apoi la rândul său peste 60 de boabe.
Este implicată sugestia post-existenței, chiar mai bogată decât prima existență, și revenirea la viață într-o altă lume. Iar această revenire la viață păstrează similarități în formele de colaci: păsările, spre exemplu, duc cu gândul la suflet. În imaginarul popular, sufletul e imaginat având formă de pasăre, inclusiv în unele fresce din mănăstiri îngerul care vine la capătul muribundului ia formă de pasăre.
Dar punctul central este pomul în care se înfig fructe și dulciuri.
O bună parte dintre aceste copturi se leagă ca un pom funebru, este o sugestie a vieții care e foarte importantă la înmormântare, dar și la nuntă. Pomul ar fi în esență o expresie a vieții care continuă, tot ritualul funerar nu se sfârșește în vid fiindcă omul, în general, nu poate concepe ideea de terminus.
Mereu este ceva dincolo, iar de acest ceva se agață tot felul de reprezentări, de forme, este foarte multă creativitate implicată aici, pomul cuprinde copturi, dulciuri, mere, lumânări, toate sunt expresie a acestei creativități.
Iar în final cortegiul funerar ajunge la biserică, are loc ritualul religios, iar la urmă groparii primesc găleți și găini. Care este rolul acestora?
Găleata trimite clar la apă și la acea sete a mortului care trebuie adăpată. Găina este însă un animal „psihopomp”, un ghid al sufletelor pe lumea cealaltă și un ajutor. Se crede că dacă sunt spini, mărăcini sau ierburi mari care ar incomoda mersul pe lumea cealaltă, găina ar putea să ajute sufletul fiindcă ea ciupește, zgârâie, desțelenește drumul.
Este o expresie a naivității populare, evident, este o gândire superstițioasă. Dar nu sunt de acord cu cei care spun că este o gândire prelogică. Este totuși un lucru care vine din gândirea omului, este o bază logică obținută prin omologie, similitudine formală. Este o modalitate de a institui legături în lume, o situație de a explica că momentul morții este compensat cu o mulțime de sugestii și de forme.
Oamenii fac gesturi foarte concrete, ce se face într-un ritual funerar îi vizează pe cei rămași în viață, provoacă la solidaritate umană, oferă o ordonare într-un fel. Nu au dreptate cei care spun – de ce facem atâtea obiceiuri, nu au niciun sens, pun povară pe o familie deja amărâtă. Dar cei care spun asta nu înțeleg miza ordonatoare a ritualului, ființa umană rămâne fără replică în fața morții, e o chestie absurdă care înlătură orice capacitate de răspuns.
Ritualul, în schimb, oferă o sugestie de ordonare, o secvențialitate de gesturi care dacă se fac în regulă oferă satisfacții imaginare. Fiecare pas îndeplinit echivalează cu o mini-satisfacție, a fost bine, s-a făcut și asta, am făcut tot ce trebuia.
Cred că implicarea firmelor de pompe funebre înlătură rolul de catharsis. Fiindcă, pe vremuri, familia se întâlnea la casa defunctului, participa împreună la tot, inclusiv la toaleta funerară, iar contactul cu mortul, experiența fizică, este o chestiune foarte importantă, deși răscolitoare. Îi pregătește pe toți pentru moarte, chiar dacă e oribil să te gândești în termenii aceștia, dar avea un rol pedagogic în societate.
