O bătrână de 100 de ani are o colecție de cântece și poezii pe care s-ar bate mulți artiști din țară. Femeia a trecut prin Al Doilea Război Mondial, prin foamete și chinuri grele și și-a văzut bărbatul exploatat în armată. Pentru a-și alina durerea, aceasta a compus o colecție impresionantă de melodii și poezii, pe care le-a ascuns într-un loc secret din odaie, scrie bzi.ro.
Veronica Doroftei împlinește 100 de ani pe 1 februarie. Bunicuța este un tezaur viu, unul dintre puținii români rămași în viață la această vârstă. Deși a studiat doar două clase, Veronica a învățat singură să compună, să scrie și să citească. Femeia s-a născut între Primul și Al Doilea Război Mondial și a trăit, poate, cele mai cumplite momente ale istoriei României. Veronica povestește cum s-au născut toate creațiile sale, cum le-a compus și, mai ales, cui le-a cântat. Pentru că știe că nu mai are mult de trăit, ultima sa dorință este ca melodiile ei să fie împrăștiate în întreaga lume. Are însă un preț.
Veronica Doroftei are aproape 100 de ani și locuiește din copilărie în comuna Tudora, din județul Botoșani. Chiar dacă a terminat doar două clase și nimeni nu a inițiat-o în cursuri de canto, femeia și-a găsit alinarea în cântec. Bătrânica povestește cum își alina tristețea, cum își lua gândul de la greutăți prin cântec și poezie. Pentru mulți pare un miracol cum, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când grenadele cădeau în curtea femeii, aceasta visa la o lume mai frumoasă prin cântec.
„M-am născut între Primul și Al Doilea Război Mondial, la 1 februarie, 1921. Am trăit vremuri grele, maică. În loc de păsări, vedeam avioane militare pe cer. Oamenii se băteau pe un castron de făină, pentru că era foamete. Munceam cât era ziulica de lungă la câmp și asta pentru că nu aveam ce să punem pe masă la copii de mâncare”, povestește Veronica Doroftei, pentru sursa citată.
Bătrânica de 100 de ani din Tudora își amintește cu nostalgie cum a compus cântecul cucului în primii ani de tinerețe. Pentru că în fiecare zi mergea la lucrat pământul, Veronica a simțit că se împrietenește cu cucul. L-a auzit, așa cum spune, vorbindu-i și inspirând-o să compună, poate, unul dintre cele mai frumoase cântece pe care România îl are astăzi.
„Maică, noi mergeam des la câmp. Auzeam și vedeam cucul în fiecare dimineață. Apoi, ca să-mi alung oboseala de la câmp, am început să fredonez cântecul pe care îl auzeam de la el. Nici nu aveam timp să mă gândesc la vremurile grele pe care le duceam, că atunci îmi venea cântecul cucului în minte. Eu am simțit o legătură între mine și păsările cerului, așa că le-am devenit prietenă, compunându-le câte o melodie. Mai târziu, le-am adunat la colecție. Dară dacă nu mai era și cântecul, maică, iaca că nu mai treceam noi cu bine printr-atâtea”, mai spune Veronica.
Într-o căsuță veche din comuna Tudora, județul Botoșani, Veronica își trăiește bătrânețile. Casa e făcută de ea și de bărbatul ei, e făcută din lut și din lemne pe care le-au tăiat dintr-o pădure din apropiere. Acoperișul făcut din paie, prispa învelită în țoale tradițional-românești, odăile întunecate și reci se desprind, parcă, dintr-o poveste uitată în timp.
„Casa asta e făcută de mine și de bărbatul meu. Cu mâinile astea două am făcut-o. Am construit-o din lut, iar scheletul e din lemn. Acoperișul e făcut din paie și lăsam acolo carnea să se afume cu fumul care iese din sobă. Iaca în casă am o sobă, iar după sobă, dormeau copiii mei. Au acolo cuverturi, oghealuri, perne, tot ce le trebuie. Acuma fiecare e la casa lui și-s mari, nu mai încap. Pe timpul meu era greu să-ți faci o căsuță, dar cu ajutorul lui Dumnezeu am făcut-o și pe asta. Cu mâncarea ne-a fost tare greu. În timpul războiului, de foame, oamenii intrau peste noi în casă și ne furau sacul cu făină. Alții, veneau la noi la poartă și ne implorau să le dăm câte un castron de tărâță să-și facă cu câteva buruieni, ca să nu moară de foame”, adaugă bătrânica.
Veronica a așezat în cui o gentuță, o avere inestimabilă, pentru care multe vedete din țară s-ar bate ca să o obțină
Veronica și-a pregătit straiele de înmormântare și a lăsat o gentuță atârnată de un cui în odăița în care doarme. Acolo are cea mai mare colecție de cântece și poezii pentru care orice vedetă din țară s-ar bate. O colecție născută din autenticitatea poporului român, o sumedenie de creații artistice trăite și scrise de o femeie care și-a îngropat 4 copii și bărbatul și care, printre toate greutățile, a găsit răgazul de a se bucura de frumusețea artei.
„Eu am lăsat o traistă în cui. Acolo sunt foi pe care am scris toate poeziile și cântecele mele. O las moștenire la copii și cu limbă de moarte le spun să țină la trăistuță, că în ea am scris prin versuri toată viața mea. Este o bogăție pentru mine, poate singura bogăție pe care o pot lăsa și la copii, și la nepoți. Chiar dacă am trecut prin clipe grele, când scriam un cântec, viața mea se mai lumina puțin. Ceea ce trăiți voi acum, maică, este Raiul pe pământ. Cum a fost pe vremea mea, nu doresc la nimenea”, încheie Veronica.
Diana Penciuc este interpretă de muzică populară și este consăteancă cu tanti Veronica. Pentru că tânăra i-a căzut dragă la inimă Veronicăi, femeia i-a încuviințat câteva din cântecele ei și a pus-o să promită că-i va cânta melodiile și că, prin asta, va rămâne veșnic vie.
„Este o onoare pentru mine să o cunosc pe bunicuță. Pentru mine, tanti Veronica este un tezaur, este artă pură. Muzica ei este autentică. A cânta muzică populară inspirată chiar din viața unei femei care a trăit fiecare vers așezat pe foaie este o onoare pe care cu greu o pot descrie în cuvinte. Mi-a încuviințat și o catrință pe care am să o port cu mare drag în concertele mele. Pentru mine, ca interpret de muzică populară, este foarte important să culeg cântecul popular, chiar de la originile sale, să discut cu oameni care l-au creat din emoție, din pasiune și fără pic de intervenție a unui specialist”, spune Diana Penciuc, interpretă de muzică populară.
