Bolnav de cancer, în vârstă de 70 de ani, Vasile Țurcanu a fost luat cu salvarea de acasă, din comuna Coțușca, județul Botoșani, și a fost transportat între spitale, înainte de a muri la Dorohoi, în dureri pe care soția lui le-a auzit la telefon. “Îmi sună în urechi cât trăiesc eu”, scrie Libertatea.
“Îmi pare rău, bunicul nu mai este”, i-a spus o infirmieră la telefon în dimineața zilei de 1 mai. “M-am pus în genunchi pe jos – spuneți-mi că nu este adevărat! Am ieșit afară și am urlat, am răcnit, am țipat, degeaba, el nu mai este”, își amintește Florica, soția “bunicului”.
Cei doi soți, Vasile și Florica Țurcanu, și-au început dimineața așa cum s-au obișnuit în cei 46 de ani de căsnicie, au băut câte o ceșcuță de cafea, îndulcită cu miere. Vasile avea o stare de greață, iar la prânz a mâncat orez cu morcov, așa cum făcea mai mereu, de când era la un regim destul de strict, din cauza unei tumori la colon, care crescuse în el în urmă cu patru ani.
“Toată problema a plecat de la colon, avea doi polipi care deja aruncaseră metastaze la ficat”, traduce Florica în limbajul în care vorbeau ei despre diagnosticul care le-a schimbat traiul.
Rutina celor doi se schimbase de nenumărate ori de când boala a venit peste ei. În 2016, bărbatul fusese operat și ajunsese să trăiască cu o stomă (n.r. – o deschizătură făcută de un medic chirurg, la nivelul abdomenului pacientului, prin care resturile alimentare vor fi eliminate într-o pungă colectoare).
„Se mai desprindea punga. Îl îngrijeam, îl curățam, încălzeam apă și-l spălam. Eu l-am îngrijit ca la carte”.
Florica povestește: „De atunci au urmat internări, operații și chimioterapie. Ea a lăsat diagnosticul ei în fișa medicală și a devenit sprijinul soțului. Florica suferă cu tiroida, a primit recomandare să se opereze în urmă cu un an, dar a tot amânat. Nu aveam cu cine să îl las. Cine vine să-l îngrijească mai bine ca mine?”
Nu i-a fost ușor și, de multe ori, și-a dorit să știe sigur ce e mai bine să facă.
“Uneori mă depășeau puterile, mirosul ăla în casă”, oftează ea. Dar să sune să-l ducă la spital îi era frică, acolo intrase deja virusul care la ei în casă pătrundea doar la radio. Spitalul la care te duci ca la o cunoștință Teama de spital apăruse acum, de când cu pandemia. Înainte, nu se temeau de spital, mergeau împreună la chimioterapie. Aveau rutina lor, acel ceremonial împăcat al bolnavilor care depind de tratament și merg acolo atât de des, încât internarea de zi se strecoară în viața lor și îi ajută să o ducă mai departe. Spitalul devine reper. Zilele se ordonează înainte și după el.
Când el era programat pentru o nouă doză de chimioterapie, se trezeau devreme și plecau la spital, cu un vecin cu mașina. “Stătea pe banchetă culcat, ca nu cumva la efort sau ceva să îi afecteze la spate, la operație”, povestește ea.
Se porneau de acasă dimineața devreme și se întorceau acasă când era gata tratamentul. Au mai fost și ocazii în care el a rămas la spital internat pentru mai multe zile, iar ea s-a întors singură. De aceea, a învățat să fie mereu pregătită când mergeau la spital, aveau o gentuță cu strictul necesar – pijama, prosop, o cană, șervețele umede, pungi de schimb și alte mărunțișuri care îi ofereau lui Vasile un minim confort pe patul de spital. Decizia Pe 28 aprilie, când a sunat după ambulanță, Florica știa însă că de data asta se va duce doar el. Bărbatul avea diaree de câteva zile, dar analizele făcute cu câteva zile înainte la un laborator privat din Botoșani indicau că nu are nici o infecție. Bărbatul în vârstă de 70 de ani nu avea nici temperatură, dar se simțea slăbit.
Nu era convinsă că luase decizia cea bună, dar viața o învățase deja că nici o socoteală nu poate fi corectă pe toate părțile. Ea îi spusese că îi e mai bine acasă.
“Acolo nu e câte o infirmieră pentru fiecare bolnav. Eu aici te spăl, te schimb, îți fac de regim, te ajut dacă ai nevoie de ceva”, i-a spus atunci. Dar dorința lui a fost alta, exprimată cu câteva zile înainte, când se ceruse la spital.
“Ori că vedea că mi-e și mie greu și să-mi ușureze munca, ori că spera să-i fie bine, să primească un pic de ajutor, nu știu”.
În după-amiaza zilei de 28 aprilie, femeia a pus mâna pe telefon și a sunat la Salvare. Imediat după, pe la ora 17, i-a pus o pungă curată și l-a învelit cu o păturică, așa obișnuia, după ce încălzea punga între palme, ca să se lipească bine de piele. În așteptarea ambulanței, l-a pieptănat, i-a tăiat unghiile bărbatului, i-a rupt niște cojițe care îi apăreau pe coapse de la chimioterapie, l-a îmbrăcat cu un maiou, pulover și o pereche de pantaloni. “Cam trebuia tuns, dar dacă n-avea cine…”.
Au așteptat ambulanța în tăcere, în casa din satul Coțușca, în care se născuseră și unde s-au întors când au ieșit la pensie, să-și ducă viața în liniște.
“Nu știam cine o să cadă întâi”
Cu ambulanța la poartă, gândurile Floricăi nu îi dădeau pace – oare a făcut bine să-l trimită la spital sau i-ar fi fost mai bine acasă? Reperele ei se ciocneau constant, era pe de-o parte doctorița care îl îngrijise pe soțul ei în ultimii patru ani și care-i spunea să îl ducă la spital. Dar pe partea cealaltă era unicul lor fiu, în vârstă de 40 de ani, care spunea să stea acasă amândoi. Decizia a fost mai mult un impuls în care a pus mâna pe telefon și a chemat ajutorul de care aveau nevoie amândoi și în care credea. În fața porții, asistenta de pe ambulanță i-ar fi spus că ei îl vor duce la Spitalul din Slăveni, la aproximativ 20 km distanță, și acolo hotărăște medicul – vi-l dă înapoi sau îl trimite mai departe, își amintește femeia. Florica i-a spus “drum bun” soțului ei, așa cum obișnuiește să spună mereu oricui pleca de la ea. Apoi a rămas singură acasă.
“S-a mai stricat ordinea de când cu covid”, a spus femeia. COVID e cu litere mici în vorbirea populară, a devenit substantiv comun aici, pe harta reală a țării, dincolo de studiourile de televiziune.
“Moartea domnului Lăzărescu”, varianta 2020
După ce a plecat cu ambulanța de acasă, Florica a ținut legătura cu soțul ei prin telefon. Pe lângă telefonul fix din casă, fiecare avea câte un telefon mobil. “De când a început să umble la spital avea telefon personal, ca să ținem legătura. Mai zăpăcea tastele celea, deși e un telefon simplu, așa pentru bătrâni, cu tastele vizibile. Ca să nu-l blocheze, noi am convenit regulă să nu-l închidă el. Cine îl sună închide”.
După aproximativ o oră au vorbit. Vasile era la Spitalul Orășenesc Săveni. – M-au oprit la Săveni și mi-au pus o perfuzie cu glucoză. – Vezi ce faci, vezi ce-ți spune, îmi dai telefon și te aduc înapoi, vin cu mașina, s-au sfătuit cei doi.
L-au internat la Dorohoi, la 15 ore după ce plecase de acasă La următorul telefon, la câteva ore distanță, Vasile i-a spus soției sale că este la spitalul din Botoșani. Apoi, spre miezul nopții i-a spus că este la spitalul din Dorohoi. Femeia s-a culcat, însă fiul lor, Marius, și-a sunat tatăl la două noaptea, iar acesta încă nu era internat la nici un spital.
“Nu știu unde l-au ținut, pe o bancă, pe un scaun, pe un pat, nu știu pe ce, nu mi-a spus”.
Miercuri dimineața, pe 29 aprilie, în jurul orei 9, la aproximativ 15 ore de când plecase de acasă cu ambulanța, Vasile Țurcanu i-a spus soției sale că a fost internat la Spitalul Dorohoi, într-o rezervă de pe secția de boli infecțioase.
“Era un caz depășit, avea o patologie asociată multiplă. La internare, starea lui era bunișoară”, a explicat pentru Libertatea un medic de la Spitalul Municipal Dorohoi.
“Miercuri dimineața când l-am sunat era din nou la Dorohoi. Deci toată noaptea aia l-au purtat”, povestește Florica. Pacientul Țurcanu Vasile a avut prezentare la CPU Săveni în ziua de 28.04.2020 de unde a fost dirijat la UPU Spitalul Județean, unde a fost investigat și redirijat la Secția de Boli Infecțioase, după care a fost redirijat la Spitalul Municipal Dorohoi în vederea internării, deoarece Spitalul Județean este Spital COVID-19.
