Cristina Joia este din Slatina și este designer la „Visuri la cheie”. Aceasta a trecut printr-un proces de adopție draconic, la capătul căruia a devenit mama lui Andrei, copilul ei și al lui Bogdan, adoptat din Botoșani, pentru care sunt recunoscători că le-a atins sufletele.
Cristinei i-au plăcut întotdeauna copiii. Era baby-sitter-ul blocului. Apoi, în facultate, a pictat 50-60 de camere de copii. Nu a reușit să facă copii, așa că împreună cu soțul său au decis să adopte unul. Inițial au încercat în București.
„Realitatea este că noi am ajuns la direcția de specialitate din București, cu intenția de a adopta un copil. Dar ne-au descurajat cei de acolo. Ne-au zis clar: „de ce țineți neapărat să adoptați? Noi nu avem copii sănătoși! Avem copii care vin de la prostituate care s-au drogat ori au fost bătute de peștii lor. Sunteți tineri, frumoși, nu mai bine mergeți acasă și vă luați un cățel?. Aveam pisică, dar voiam și un copil. Ce să facem? Asta vreau să accentuez aici, de fapt este motivul pentru care vreau să vorbesc despre această experiență: sunt mulți tineri în situația noastră, care nu au niciun sprijin. Și suferă în tăcere, neștiind dacă ce își doresc să facă este bine sau nu. Pentru că nu au niciun fel de sprijin din jur.
Noi am avut norocul de a ne avea unul pe celălalt, eu și Bogdan. Ne-am înarmat cu răbdare și am început procesul de adopție, care atunci dura foarte mult, 3-4 ani. Primul pas este să faci niște cursuri de părinte adoptator, te verifică statul mai ceva ca SRI-ul, după care primești un atestat că poți adopta, te așezi lângă telefon și aștepți să fii sunat. Și așteptarea asta poate dura câțiva ani. Tu nu ai voie să cauți copil, sistemul găsește familii pentru cel mic, nu invers.
Iar așteptarea asta este cruntă, fiindcă ai hârtia, știi, Statul ți-a confirmat, că ești apt să adopți un copil, dar tu trebuie să aștepți să fii sunat. Practic fiecare zi începe pentru tine cu gândul că poate vei primi acel apel.
Noi nu am reușit în București, iar cineva ne-a spus că avem mai multe șanse în Botoșani, iar acest lucru ne-a ajutat să așteptăm mai puțin decât mulți alții, care vor ca cel mic să fie chiar din orașul lor. Așa încât, după un maraton de un an și jumătate, în care primeam câte un telefon și trebuia să ajungem în două ore la Botoșani, câte amenzi ne-a luat pentru asta, fiindcă trebuia să fim acolo, am primit raspunsul favorabil.
Într-o dimineață a venit telefonul. Așteptarea se scurtează când tu nu ai pretenții. Adică, din ce am văzut noi la școala de părinți, sunt oameni care bifează în formular că nu vor să fie de etnie, să fie fetiță, culoarea ochilor, culoarea părului și așa mai departe. Noi nu am avut nicio pretenție. Un singur lucru nu voiam: probleme psihice grave, adică ceva ce nu pot eu repara cu doctori, dragoste și efort. În rest, putea fi verde cu picățele. Deci, așteptarea se reduce în momentul în care tu realmente îți dorești să devii părinte, fiindcă părinte nu te naști sau dai naștere. Părinte devii cu fiecare zi de dragoste împărtășită cu copilul tău.
Iar când a venit poza lui Andrei și i-am văzut ochii am știut că el este copilul nostru. Acest copil, până la 3 ani nu văzuse o bucățică de carne, ne-a confirmat doctorul, ori o banană, de ananas nu mai vorbesc. Doar mâncare de cartofi văzuse până atunci. Nu știa pe unde să se urce pe tobogan.
El știe acum toate lucrurile astea, știe că a fost adoptat, fiindcă ni s-a părut că este dreptul lui să începem această relație onest și să știe tot adevărul”, a povestit, pentru life.ro, Cristina.
Dormea când a ajuns la el.
„Și doamna de acolo ni l-a adus așa cu ochii cârpiți. Bogdan nu a mai putut articula niciun cuvânt, eu îi adusesem o mașină cu telecomandă. Când a văzut mașinuța a început să se joace. Iar eu am intrat în jocul lui. Atât, fără cuvinte mari: „eu sunt mami!” sau ceva de acest gen. După ce ne-am jucat vreo câteva ore, Andrei s-a încălțat cu balerinii mei să nu mai plec. Nu am să uit în viața mea asta. Ne-a schimbat în bine. Nu pot să spun că ne-a sudat, fiindcă noi eram deja așa. Dar ne-a făcut să învățăm să ne bucurăm de lucruri mici. Înainte eram ca un hamster în mișcare: job, client, acasă. Munceam amândoi foarte mult, dar nu ne bucuram. Iar când a venit Andrei totul a căpătat culoare.
Dar dincolo de asta, pentru că noi am trecut prin toate acele momente până cînd a apărut Andrei, noi nu mai aveam ego-ul pe care îl au, probabil, părinții care au copiii lor: ești copilul meu, eu te-am făcut. Noi suntem absolut conștienți că Andrei ne-a salvat, că noi suntem asistenți ai devenirii unui copil într-un adult și noi trebuie să dăm totul pentru a se întâmpla asta. Noi am primit o șansă și noi suntem recunoscători că am devenit părinți”, a mai spus Cristina pentru sursa citată.
