Sylvia Hoișie, doctorița care a creat Polidinul, se trage din Botoșani. Motivul pentru care a ajuns nemâncată și înfricoșată la bunicii săi din Botoșani

Sunt 60 de ani de când, cu surle și tobe, România socialistă anunța și începea să vândă milioane de doze de Polidin, un imunomodulator foarte eficient în lupta organismului cu virușii agresivi. Preparatul fusese creat de colectivul Institutului „Dr. Ion Cantacuzino” din Iași, de doctorița Sylvia Hoișie și de colegii ei, care, după verificări pe cobai care au durat luni de zile, s-au oferit voluntari în testarea preparatului inovator.

Polidinul, preparatul medical pe care doctorița și echipa ei l-au creat, ar fi putut fi o armă bună în fortificarea imunității pacienților, în plină epidemie de coronavirus, dar nu avem cum să știm adevărul câtă vreme sunt deja zece ani de când Polidinul nu mai există nicăieri pe piață.

„Când eram copil mi-aș fi dorit să mă fac profesoară, mi se părea că idealul vieții este să te afli între școlari și să-i înveți toate lucrurile din lume. Eram la vârsta grădiniței când așezam prin casă niște scăunele în fața unei tăblițe și căutam să le povestesc scăunelelor, care pentru mine erau ca niște copii, lucruri care mi se păreau interesante. După războiul mondial, care mi-a răsturnat viața de până atunci, n-am mai știut nici dacă dorințele mele de dinainte mai au cum să se împlinească în vremurile tulburi pe care le trăiam. Am ales atunci ceea ce mi se părea mai simplu, deși mai târziu s-a dovedit foarte complicat și dificil: să urmez calea deja bătătorită de sora mea mai mare, Miriam, care era studentă în anul al treilea de medicină la Iași. După bacalaureat am dat la rândul meu admiterea la Iași, am luat examenul și așa am ajuns studentă la Facultatea de medicină”, povestește doctorița.

Într-un interviu pentru life.ro, aceasta a povestit că mama sa era casnică, iar tata făcuse școala de meserii la Viena și avea un magazin de sticlă în Câmpulung Moldovenesc. Erau două fete la părinți și luau lecții de engleză, de ebraică și chiar de pian, de două ori pe săptămână, cu o profesoară de origine poloneză.

„ Am moștenit multe de la fiecare. Mama, Clara, care venea din Botoșani, era o mare pasionată de cărți, vorbea bine germana și era un om care, dacă ar fi avut posibilități, ar fi ajuns foarte departe. Tata, Leon Korber, era un meseriaș foarte apreciat. Muncea și ca geamgiu, și ca tinichigiu, iar acoperișul uneia dintre cele mai faimoase biserici din Câmpulung poartă semnătura lui. Tata a început școala de meserii la Câmpulung și a terminat-o la Viena, inima Imperiului habsburgic. El venea dintr-o familie de 7 copii, dintre care doar unul a reușit să facă medicina, iar ceilalți au muncit să-l ajute pe acesta să-și împlinească o carieră importantă”, a povestit doctorița pentru sursa citată.

Care au fost cele mai complicate obstacole în a obține ce vă doreați?

Obstacolele le-am resimțit din plin odată cu adolescența mea furată de deportarea familiei noastre în Transnistria, în anul 1941.

Făcusem două clase de gimnaziu în Câmpulung, iar în octombrie 1940, când aveam 13 ani, legea a interzis copiilor evreilor să mai aibă acces în școlile publice. Un an de zile am rămas acasă și am învățat singură.

În octombrie 1941, după ce România a intrat în război, am fost urcați în vagoane închise, câte 60 de oameni într-un singur compartiment, vârstnici, copii, bolnavi, toți la un loc, sufocați într-un tren cu o destinație necunoscută.

Eu eram cu sora mea, cu părinții și cu bunicii noștri paterni, oameni de peste 80 de ani. Și am luat cu noi doar ce se putea duce în două mâini.

Toți evreii din Câmpulung au fost deportați atunci, un singur farmacist a mai rămas în oraș pentru trei luni, după care a fost și el deportat.

Cei mai frumoși ani ai trecerii de la copilărie la adolescență i-am petrecut sub amenințarea pericolului iminent al foamei și al bolilor, într-o luptă cotidiană pentru supraviețuire în condiții teribile, dincolo de Nistru.

Nu aveam lumină, căldură, iar apa o luam de la o singură pompă, unde ne aliniam toți la coadă, de câteva ori pe zi.

În 1943 o familie de ucraineni ne-a „adoptat”, iar timp de 8 luni, până la plecare, am putut trăi în condiții un pic mai bune. Acolo lucram eu grădina, iar sora mea îi ajuta la lecții pe copii ori croșetam împreună pulovere. Dar ei au fost alături de noi și noi alături de ei.

În trei ani petrecuți în acest ghetou de peste Nistru, n-am văzut decât o singură carte care circula între cei închiși acolo, de la unul la altul.

V-ați gândit să scrieți toată experiența într-un volum?

Sora mea a editat deja a doua ediție a poveștii ei, iar eu am scris experiența pe care am trăit-o acum vreo 6 ani, când am revenit în locurile unde am fost deportați și unde am regăsit copiii familiei de ucraineni care ne-a ajutat în acele vremuri.

Dacă ați fi văzut aceste locuri acum, în 2013, când am ajuns acolo, v-ați fi întrebat cum am rezistat atâția oameni în acele condiții. Nu eram numai noi, ci o întreagă comunitate de evrei din Rădăuți, din Câmpulung.

Nu știu cum am reușit să trăim toți acești ani, într-o epidemie de tifos exantematic în acele condiții insalubre, unde nu aveam nici unde găti sau unde să ne spălăm.

Care vă erau așteptările în tot acest timp?

Speram că vom pleca înapoi. Speranța era singura care nu ne părăsea și ne ajuta. În fiecare zi apăreau zvonuri că ne vor trimite înapoi.

Multă vreme zvonurile nu s-au adeverit. Dar în vara lui 1943 copiii care rămăseseră orfani în Transnistria au fost trimiși înapoi în România. Iar acesta a fost primul semn că s-ar putea să plecăm și noi.

M-am întors singură acasă, în 1944. M-am pierdut de mama, sora mea plecase singură spre țară, iar tata era trimis la muncă, în Odessa. Așa încât am rămas doar eu, cu un tren-platformă care m-a adus până la Cernăuți, un oraș închis atunci, unde nu am putut coborî. Am continuat drumul și, cu multă greutate, am ajuns la Botoșani, unde aveam bunicii, părinții mamei, care nu fuseseră deportați.

Dacă m-ați fi văzut cum am ajuns atunci la ei, nemâncată, neîmbrăcată, slabă, singură și înfricoșată, era de necrezut.

Mi-am dat seama ce a însemnat această ruptură brutală de lumea civilizată imediat ce am revenit la școală. Pierdusem câțiva ani de învățătură, și dacă voiam să reintru în normalitate trebuia să-i recuperez.

Cum v-ați revenit după acești ani de dramă cumplită?

Noi nu ne-am mai întors la Câmpulung. Era greu de suportat să ne întoarcem la ceva ce nu mai era de găsit: din magazin nu mai rămăsese nimic, din casă nici nu mai vorbesc. A fost furat și distrus tot.

Am rămas la Botoșani și, cu ajutorul bunicilor, ne-am pus din nou pe picioare.

Puteți înțelege cât de dificil a fost ca, într-o perioadă scurtă, să refac ceea ce colegii mei de generație parcurseseră în ritmul normal al existenței școlare.

Am muncit foarte mult și mi-am dat examenele de recuperare la toate materiile refăcute la Botoșani, la Liceul „Carmen Sylva” și tot acolo am trecut bacalaureatul.

Dar n-a fost totul, căci acest efort imens s-a suprapus peste anii de precaritate materială în care trăiam după ce familia mea pierduse, prin deportare, totul; în plus, România acelei perioade era marcată economic de urmările războiului și mai cu seamă de o secetă cumplită.

Am reușit să intru la Facultatea de Medicină din Iași, deși concurența era și atunci, la fel ca mai târziu, redutabilă.

Acolo am avut parte de alte obstacole: niște colegi „binevoitori“ și-au amintit că eu, cea venită aproape desculță din Transnistria, avusesem un bunic chipurile mai bogat, care de altfel nici nu mai trăia; m-au „denunțat“ ca având origine socială „nesănătoasă“, încât nu mi s-a dat dreptul nici la cămin, nici la cantină. A trebuit să îndur multe ca să pot studia.

Mai târziu am locuit și eu într-un cămin, cu încă trei colege în cameră, iar la cantină după ce se servea masa celorlalți colegi, puteam lua și eu ce rămânea.

Cumva însă nu era atât de greu ca în vremea deportării, așa că am învățat cu plăcere. Am fost o studentă bună, mi-am luat toate examenele și am reușit.

În anul IV am fost și internă în Spitalul de Boli Infecțioase din Iași, chiar în perioada unei epidemii de tifos exantematic. Am lucrat în timpul unei epidemii de febră tifoidă, de poliomielită. Toate astea le-am trăit ca medic.

Cum vă protejați atunci? Acum avem combinezoane, măști, viziere. Atunci cum era?

Nu exista așa ceva. Condițiile de spital de atunci erau complet inferioare celor de acum. Dar am făcut față. Eram 4 interni și 4 medici. Iar eu făceam singură de gardă noaptea. Doar dacă aveam un caz foarte complicat chemam medicul.

Nu v-ați temut niciodată că vă veți infecta?

Nu. Ne-am obișnuit și lucram cu multă plăcere, fiindcă am învățat foarte multe.

Făceam gărzi la trei zile și fugeam literalmente de la un salon la altul, fiindcă noi, internii, făceam injecțiile. Și nici măcar nu aveam seringi de unică folosință, ci unele pe care nici nu reușeam să le fierbem, doar le treceam prin alcool.

Am salvat mulți oameni, deși vaccinuri nu erau așa de multe ca mai târziu și nu existau antibiotice. Dar am reușit, fiindcă am avut și niște medici extraordinari.

Citeste mai mult pe life.ro