Un concert extraordinar a avut loc, vineri, la Botoșani! Filarmonica „George Enescu” Botoșani, alături de maestrul Sabin Păutza, a oferit un adevărat spectacol. Atracția serii a fost, fără doar și poate, debutul pe scenă a elevului de la Liceul de Artă „Ștefan Luchian”, Robert Eduard Ursache, care a interpretat „Concertul pentru două viori şi orchestră, în re minor”.
Sute de botoșăneni au asistat la spectacol.
Mihaela Arhip, profesoară de la Liceul de Artă, a transmis un mesaj emoționant după spectacol:
Un copil străbate ninsoarea abundentă a unui început de decembrie, traversând curtea Liceului de Artă. Mâna făcută pumnişor strânge mânerul cutiei în care i se odihneşte vioara. Alte viori se aud până în Bulevard, prin lumina palidă a asfinţitului, lumină densă, aproape opacă. Ninge, de sus cad stele îngheţate, copilul îşi abandonează din mers seriozitatea şi se joacă de-a v-aţi ascunselea cu fulgii. Tot din mers. Pierde. Copilul este unul, fulgii sunt mulţi, şi mi se retrage sub pleoape imaginea renunţării lui. Mă întreb dacă a renunţat la copilărie.
El scutură capul, de parcă ar alunga ispita unui gând şi amână clipa victoriei, intrând în şcoală, în timp ce alţii, mai mult sau mai puţin copii, rămân să se joace de-a v-aţi ascunselea cu ninsoarea. Dar şi ei pierd şi se bucură că pierd. Deşi sunt mulţi, fulgii îi depăşesc numeric, îi copleşesc, sunt agili şi vicleni, se lasă greu prinşi şi, când ai pus mâna pe ei, se ascund într-o picătură de apă.
Intru şi eu în şcoală, deşi mi-ar fi plăcut mai mult să rămân captivă în asfinţitul feeric din curtea plină de copii, ca într-un glob de sticlă pe care Dumnezeu îl agită, ca să ispitească fulgii şi copilăria. Băiatul, probabil, e în sala de studiu şi îşi trezeşte deja vioara din căptuşeala de catifea a cutiei.
La aproape un an depărtare, l-am regăsit în prima bancă a clasei a 5-a. Aceeaşi concentrare în mişcări, aceeaşi privire, în care mi-am citit răspunsul la întrebarea din decembrie trecut: „- Nu, nu am renunţat la copilărie, am timp şi pentru ea.” Dar copilăria lui era definită de lecţii de vioară, de repetiţii, audiţii, plimbări cu bicicleta, emoţie, lecţii de vioară, teme, lecturi, lecţii de vioară, matematică, proiecte, portofolii, lecţii de vioară. Atâtea, încât mi-l imaginam una cu vioara, o statuie fragilă, vie, în mijlocul unei tornade de partituri care se rotesc în jurul lui, în timp ce arcuşul le dirijează vârtejul guvernat de semnele luminii, ale incertitudinilor, ale suferinţelor şi bucuriilor, semnele zborului şi ale căderii, ale zbuciumului vieţii ce ridează sufletul fiecăruia dintre noi.
La un an depărtare, un alt decembrie m-a adus la Concertul de Crăciun al Liceului de Artă „Ştefan Luchian”, în miezul unei săli care dădea în clocot şi se potolea, ritmic, în funcţie de momentele care se derulau pe scenă. Niciodată nu am putut înţelege lipsa de empatie, lipsa de respect, în definitiv, manifestată în faţa actului artistic, cu atât mai mult cu cât spectatorii sunt ei înşişi artişti.
În seara aceea de decembrie, când a intrat pe scenă, băiatul care acum un an se juca de-a v-aţi ascunselea cu fulgii şi-a lăsat privirea să alunece peste lumea de dincolo de reflectoare, şi freamătul sălii a rămas constant. Şi-a pregătit vioara şi a început să cânte. Treptat, freamătul s-a stins. În lumina reflectoarelor, a rămas doar Preludium and Allegro, Fritz Kreisler. Şi un băiat cu vioara lui. În sală, fremătau doar notele, care coborau în cascadă şi erupeau urcând . La un moment dat, s-a auzit un oftat şi mi-am dat seama că uitasem să respir.
Suntem un orăşel liniştit, peste care Timpul trece încă la pas, ca să-şi poată alege Oameni şi Locuri pe care să le eternizeze.
Suntem un orăşel binecuvântat cu Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, a cărui trupă de actori ridică sala în picioare la finalul spectacolelor, cu Filarmonica de Stat, a cărei orchestră îşi desprinde sufletul de lutul efemer şi îl îmbracă în armonii şi ritmuri.
Aici eu am deprins fericirea ca viciu.
Una din bucuriile mele (ne)vinovate este Concertul de vineri seara, care aşează în matca lui liniştită sufletul răscolit de stresul, agitaţia şi grijile cotidiene adunate într-o săptămână de lucru.
Din păcate însă, într-o zi de vineri am decis să renunţ la abonament.
Am trăit dezamăgirea de a vedea Sala de concert transformată într-o uriaşă carceră în care elevi de la diferite instituţii de învăţământ din oraş au fost aduşi şi închişi cu forţa aproape trei ore, timp în care au vorbit, au râs zgomotos, au aplaudat când trebuiau să respecte tăcerea instrumentelor şi s-au grăbit să iasă din sală când trebuiau să aplaude, nu înainte de a se face prezenţa, desigur. Nu este prima dată când se întâmpla aşa ceva, dar de această dată a fost frustrant pentru cei care erau în sală doar pentru muzică, nu pentru nota de 10 promisă pentru audierea unui concert.
M-am întrebat revoltată dacă aceşti elevi ştiu că fiecare notă însumează ore de lucru intens, eşecuri şi reluări, copilărie sau adolescenţă peterecute la studiu, emoţii, teamă, concerte la finalul cărora abia mai găseşti puterea de a zâmbi şi de a te bucura de aplauze. M-am întrebat dacă ei pot defini valoarea celui care îşi deschide sufletul pe o partitură, în faţa lor, dacă i-ar putea trăi fericirea care nu se limitează la clipa de glorie de pe scenă.
Am recunoscut elevi ai unui celebru Colegiu Naţional din localitate, care au sfidat publicul meloman şi orchestra prin lipsa de bun simţ şi printr-o ostentativ afişată lipsă de interes faţă de actul de cultură la care erau martori. M-am retras atunci în lojă, pentru a mă bucura într-o relativă pace de restul concertului, dar acolo erau şi însoţitorii elevilor, însoţitori care citeau şi dezbăteau presa ori butonau la telefoanele mobile.
Am părăsit Sala de concerte la pauză, dezarmată.
Pe mine, Filarmonica de Stat din Botoşani m-a pierdut de atunci ca spectator.
Chiar dacă emoţiile încercate în sala de concerte sunt mai puternice decât cele ale unei audiţii acasă, aleg a doua variantă. Îmi voi imagina că în fiecare seară de vineri Filarmonica este sub asediu şi Concertele se amână. Se amână… Nu trebuie să ne alarmăm. Suntem un orăşel liniştit.
La cinci ani depărtare, într-o seară geroasă de februarie, Filarmonica a ieşit de sub asediu, pentru mine. J. S. Bach – Concert pentru două viori şi orchestră, în re minor. Solişti, Florin Ionescu-Galaţi şi Robert-Eduard Ursache. Maestru şi Ucenic. Ucenicul nu e altul decât băiatul care cu ani în urmă se juca de-a v-aţi acunselea cu fulgii. Din mers. În sală, foşti elevi al Liceului de Artă „Ştefan Luchian”, acum studenţi, veniţi de la facultate, ca să fie prezenţi la primul Concert al Ucenicului. Sală plină, fascinantă emoţie a redării expresive. Acelaşi băiat, dar parcă altul acum, adolescent, transfigurat de emoţie, şi-a lăsat privirea să alunece peste lumea de dincolo de reflectoare, la fel ca altădată, pe urmă a început să cânte. Şi vioara lui a îmbrăcat în argint icoana tăcerii. Interpretare de excepţie, subtilitate şi eleganţă a frazării muzicale.
Şi mi-am amintit de întrebări întrerupte de un zâmbet: „- Dacă nu ai timp, poţi să…/- Am timp, o să citesc, trebuie să am timp.” „- Dacă eşti obosit, poţi să…/- Nu sunt obosit, e ceva firesc.” Sunt oameni pentru care să cânţi e firesc, cum firesc este să respiri. Respiri, ca să trăieşti. Şi instrumentul este o prelungire firească a lor, umbra gândului care se îmbracă în cuvinte şi note muzicale.
Şi mi-am amintit de o altă seară de decembrie, când ascultam Mozart. Era târziu, aproape de pragul nopţii. Udam florile de pe pervaz, când am văzut, la blocul de vis-a-vis, o fereastră luminată, adăpostind în rama ei silueta unui băiat care cânta la vioară. Era Robert. M-am oprit pentru o clipă şi mi-am imaginat că interpretează Mozart – concertul nr. 5 pentru vioară, pe care îl ascultam atunci.
Şi mi-am amintit de un copil care străbătea ninsoarea abundentă a unui început de decembrie, traversând curtea Liceului de Artă. Mâna făcută pumnişor strângea mânerul cutiei în care i se odihnea vioara. Ningea, de sus cădeau stele îngheţate, copilul îşi abandona din mers seriozitatea şi se juca de-a v-aţi ascunselea cu fulgii. L-am văzut crescând.
Pe copilul de atunci, pe adolescentul de acum, îi voi întâlni îmbrăcând în argint icoana tăcerii pe multe scene, păstraţi în sufletul şi interpretarea unui adult despre care cred că va vorbi o lume întreagă. Un adult prin viaţa căruia am trecut şi eu, fiindu-i profesor, de la un decembrie la altul, între un concert şi altul.
