Istoria fabricii de zahăr din Ripiceni, una din cele mai puternice din Europa. A fost dusă bucată cu bucată în URSS

La începutul secolului al XX-lea, pe malurile Prutului, în localitatea Ripiceni din judeţul Botoşani, a funcţionat una din cele mai moderne şi profitabile fabrici de zahăr din Europa. În jurul fabricii s-a ridicat un oraş industrial important, cu muncitori veniţi din Italia, Cehia şi Germania. Dar fabrica şi oraşul prosper de odinioară au fost distruse de sovietici şi mai apoi de comunism, scrise ziarul Adevarul.

Ripiceni este o localitate din nordul extrem al României, situată la mai bine de 80 de kilometri de municipiul Botoşani. Este de fapt o comună formată dintr-un singur sat, întins de-a lungul malurilor Prutului. Sărăcia şi noroaiele uliţelor sunt tot ceea ce poate oferi în momentul de faţă Ripiceniul. La prima vedere, satul nord-moldav este doar o ruină a socialismului românesc, cu blocuri decrepite îngrămădite în centrul satului şi gospodării minuscule de CAP-işti strămutaţi şi sărăciţi de comunism.

Ruinele întinse pe malurile Prutului, dar şi amintirile bătrânilor spun însă o poveste uluitoare a unui Ripiceni puţin cunoscut. „Acest sat, pe care astăzi îl vedem aşa cum este, a fost una dintre cele mai moderne aşezări industriale de aici, din Moldova. În acest loc, acum mai bine de 100 de ani, înainte de primul război mondial, se vorbea franceza, italiana, germana. Aici funcţiona una dintre cele mai mari şi profitabile fabrici de zahăr din Europa. Lucrau sute de oameni, iar Ripiceniul era un adevărat oraş care o deservea, sistematizat de arhitecţi francezi şi dotat după standardele europene ale vremii. Acest loc are o poveste uluitoare, bună de scris un roman“, consideră Dumitru Grigoraş, profesor de istorie în Ripiceni, dar şi fiul unuia dintre muncitorii care au lucrat la fabrica de zahăr din localitate.

Zonă cu pământ fertil, irigat de Prut

La sfârşitul secolului al XIX-lea, Ripiceniul de astăzi nu exista. Doar câteva colibe împrăştiate ici şi colo. În schimb, pe malurile Prutului, în comuna numită pe atunci Movila Ruptă, se aflau numeroase sate de agricultori şi un bazin agricol cu potenţial uriaş. În anul 1897, această zonă a fost prospectată de un investitor francez, numit Maurice Dupont. Acesta era principalul acţionar al societăţii Dupont and Company, fondată în Franţa. El dorea să găsească o zonă cu mână de muncă ieftină şi din belşug pentru o fabrică de zahăr. După ce a vizitat malurile Prutului, şi-a dat seama că Ripiceniul este cea mai potrivită zonă pentru a investi. „Era un loc binecuvântat de Dumnezeu pentru Maurice Dupont. Aici a găsit o carieră de piatră în nord-vestul localităţii de astăzi, dar cel mai important, un bazon agricol extraordinar, cu pământ fertil irigat de Prut şi, evident, forţă de muncă ieftină şi din abundenţă“, precizează Dumitru Grigoraş.

Aşa că în anul 1899, Dupont concesionează o suprafaţă însemnată de teren de la Academia Română, proprietară în zonă, în urma donaţiei unui boier din familia Sturdza, şi începe să clădească fabrica de zahăr. „Fabrica îşi are începutul în 1899, când este consemnată la Primăria comunei Movila Ruptă, de unde făcea parte şi micul cătun Ripiceni la acea dată. Atunci s-a făcut cererea de autorizare pentru construcţia unei cărămidării necesară ridicării fabricii.

Fabrica a fost construită într-un an, cu fonduri de la societatea franceză Dupont and Company şi de la Rubex, o firmă despre care nimeni nu ştia şi nu ştie nici astăzi nimic“, adaugă profesorul botoşănean pe baza documentelor studiate.    Primul corp al clădirii a fost pus în funcţiune chiar în toamna anului 1900. Până în 1904, fabrica va ajunge să fie compusă din trei corpuri mari şi alte hale de producţie suplimentară. Utilajele au fost aduse din Franţa şi montate de experţi în domeniu, veniţi din toată Europa. „Au fost aduse utilaje foarte moderne şi scumpe. Erau din Franţa şi au fost, bineînţeles, amplasate de ingineri francezi, nemţi şi italieni. Îmi povestea tata că românii se uitau de pe margine uimiţi. În curând, aveau să lucreze şi ei acolo“, adaugă Grigoraş.

Apogeul fabricii

Încă din primul an de producţie, fabrica şi-a demonstrat potenţialul. Producea în 1900 doar zahăr tos, care era destinat exclusiv exportului. Iniţial lucrau în fabrică doar muncitori străini: francezi, nemţi, cehi şi italieni. Ţăranii români din satele învecinate contribuiau cu materia primă, adică sfecla de zahăr, cultivată din abundenţă. „În 1900 a apărut şi prima producţie de zahăr a fabricii. La început erau numai muncitori francezi, italieni, unguri, cehi şi nemţi. Ei erau singurii care ştiau cum să opereze utilajele.

Materia primă o luau de la ţărani. Terenurile erau fertile, iar producţia de sfleclă de zahăr era foarte bună. A urmat apogeul acestei fabrici când a devenit una dintre cele mai puternice din Europa. Păi chiar de la început, numai cu un corp de clădire, din trei câte au fost, fabrica producea peste 750 de tone de zahăr în 24 de ore“, spune Dumitru Grigoraş. Până în 1904, la fabrica de zahăr de la Ripiceni au apărut încă două corpuri mari de clădire.

Era o fabrică uriaşă care la acea dată avea deja şi hale pentru fabricarea spirtului şi a drojdiei, evident tot din sfeclă de zahăr. Pe lângă aceasta, au fost înfiinţate ferme cu boi pentru carne, destinaţi exclusiv exportului. Sortimentele s-au diversificat, iar fabrica producea, pe lângă zahăr tos, şi zahăr cubic dar şi căpăţâni. Totul era exportat în străinătate. Pentru a-şi asigura materia primă, francezii au investit masiv în dezvoltarea culturilor agricole ale ţăranilor. Practic, în 1912, fabrica era alimentată cu sfeclă de zahăr de pe 10.000 de hectare de teren.“

Anii de dinaintea Primului Război Mondial au reprezentat apogeul acestei fabrici. Pentru activitatea intensă a fabricii, a fost inaugurată şi o linie de cale ferată proprie, cu 500 de vagoane şi 10 locomotive, pentru a aduce sfecla de zahăr de pe o suprafaţă imensă de teren. Calea ferată avea peste 28 de kilometri lungime. Era modernă, puternică şi profitabilă.   Tatăl lui Gheorghe Aioanei, un bătrân de peste 80 de ani din localitate, a lucrat în această fabrică. Îşi aduce aminte cu nostalgie de acele vremuri. „Era cea mai puternică fabrică de zahăr din Europa. Eram copil şi mă uitam cum intră vagoanele cu sfeclă în fabrică. Era ceva extraordinar. Un monstru industrial, asta era“, spune Gheorghe Aioanei.

Localitatea, sistematizată de arhitecţi francezi

În jurul fabricii de zahăr de la Ripiceni a fost construit un mic oraş industrial, deosebit de cochet. Au fost construite, în primul rând, case pentru angajaţii din străinătate, iar apoi, după reforma agrară, şi localnicii primeau loc de casă. „Iniţial, au fost construite case pentru inginerii străini. Ei coordonau lucrul la utilaje. Apoi, localitatea a devenit bine statuată, după reforma agrară din 1921-1922. Cei care doreau să se mute primeau loc de casă şi de grădină, adică 28 de ari. Localitatea a fost sistematizată de arhitecţi francezi, iar loturile de case erau bine amplasate şi trebuiau să respecte o anumită arhitectură“, subliniază Dumitru Grigoraş.

Localnicul Gheorghe Aioanei îşi aduce şi el aminte de Ripiceniul copilăriei sale. „Era ceva extraordinar. Casele erau după model francez, frumos aranjate pe străzi. Ca să nu se ridice praful de pe străzi, circula în fiecare dimineaţă câte o maşină de tipul unei cisterne care uda. Era curăţenie şi peste tot erau flori în curţi. Mai mare dragul! Fabrica a făcut aici şi cinematrograf, la vremea aia, gândiţi-vă cine mai avea cinematograf! Fabrica a făcut şi magazine, farmacie, restaurant, cârciumă, tot ce trebuia. Era foarte dezvoltat totul. Şi se vorbeau o mulţime de limbi“, povesteşte bătrânul.

Salarii motivante pentru români

Fabrica le-a dat şi locuri de muncă localnicilor. Avea peste 700 de angajaţi constanţi şi peste 1.500 în timpul sezonului agricol. Mai mult decât atât, câştigau şi ţăranii care vindeau cantităţi mari de sfeclă de zahăr fabricii. „Fabrica a schimbat viaţa oamenilor din sat. Mulţi erau agricultori şi s-au trezit cu un salariu fix, un venit constant. Câştiga toată lumea. Şi cei angajaţi, dar şi cei care aduceau sfecla de zahăr, pentru că fabrica practica tarife avantajoase să-i atragă pe agricultori şi să-i determine să cultive cât mai multă sfeclă. După 1918, şi basarabenii de pe celălalt mal al Prutului aduceau sfleclă la ponton şi prosperau din vânzările către fabrică“, adaugă Dumitru Grigoraş.

De altfel, spun oamenii locului, salariile erau destul de motivante pentru ţăranii români. Erau plătiţi cu salarii între 2 şi 10 lei pe zi. Cei care învăţaseră să opereze utilajele primeau 10 lei, iar necalificaţii – 2 lei. Totodată, cei harnici erau recompensaţi, iar cei leneşi, daţi afară pe loc. „Săptămânal, angajaţii primeau spirt, zahăr. Dacă aveau evenimente în familie, precum nuntă sau zile de naştere, de la abator le dădeau carne şi alte produse alimentare. Celor mai săraci le dădeau lemne de foc iarna. La magazinul fabricii se vindeau produse şi pe caiet. Dacă, în schimb, nu-ţi făceai treaba, nici nu mai discutau cu tine. Povestea tatăl meu că venea maistrul francez, neamţ sau ceh şi dădea cu degetul pe utilaj. Dacă era praf, te dădea pe loc afară. Trebuia să ai grijă de tot“, spune istoricul din Ripiceni.

Cum a influenţat scufundarea Titanicului soarta fabricii din Ripiceni

În anul 1912, fabrica era la apogeu şi exporta cantităţi uriaşe de zahăr în toată Europa. Maurice Dupont, proprietarul acesteia, îşi pregătea unicul fiu pentru a prelua afacerea şi chiar să o extindă pe teritoriul actual al judeţului Botoşani, renumit pentru zonele agricole prielnice, dar şi pentru forţa de muncă numeroasă şi puţin costistitoare faţă de cea vest-europeană. A urmat însă un accident care l-a scos din afaceri pe Maurice Dupont. „În 1912, fiul lui Maurice Dupont pleca într-o călătorie cu Titanicul până în America. Nava se scufundă, după cum bine ştie toată lumea, iar unicul fiu al lui Dupont moare. Fără moştenitor, Maurice Dupont se retrage din afaceri şi vinde fabrica de la Ripiceni. I-a dat-o unui evreu, Iulius Iosipovici, contabil-şef la fabrică în acea perioadă. A dat-o cu un milion de lei“, spune Dumitru Grigoraş.

Iulius Iosipovici a menţinut însă fabrica la aceiaşi parametri ca francezul Dupont. De fapt, fabrica mergea atât de bine, încât a depăşit şi criza economică mondială din 1929-1933. „Ştiu că tata nu a rămas fără salariu de când s-a angajat. Nu se întârzia nici măcar cu o zi leafa la fabrică. Şi cu Dupont, şi cu Iosipovici a mers bine, aşa mi-a spus mai încolo când am mai crescut“, precizează Gheorghe Aioanei.

Fabrica a fost mutată bucată cu bucată în URSS

Fabrica de la Ripiceni, judeţul Botoşani, a funcţionat fără întrerupere până în 1944, fiind concentrată pe exporturi. Însă odată cu marea contraofensivă sovietică din 1944, destinul fabricii s-a schimbat. La fel şi cel al localităţii. „În 1944 a fost distrusă. Mai precis, nemţii au bombardat-o ca să nu cadă în mâinile ruşilor. Mai apoi, când au venit ruşii, iar românii au schimbat armele, sovieticii au luat fabrica bucată cu bucată şi au dus-o în URSS. Mai ales utilajele. Spuneau ei că au luat-o în contul datoriilor de război pe care românii trebuiau să le plătească Uniunii Sovietice. Nu a rămas niciun utilaj. Mai apoi, după 1948, comuniştii au naţionalizat terenul şi s-a dus de tot fabrica de zahăr. Parcă nici nu a existat“, spune Dumitru Grigoraş.

O localitate înghesuită, cu oameni sărăciţi

Dispariţia fabricii a dus şi la decăderea Ripiceniului. Foştii muncitori rămaşi fără pâine au plecat în perioada comunismului în alte zone ale ţării, unde au putut găsi de lucru. Alţii s-au întors către agricultura de subzistenţă şi au ajuns CAP-işti. Ripiceniul s-a depopulat masiv. A fost mai apoi repopulat în anii ’70 cu ţărani strămutaţi din şapte sate. Ripiceniul ridicat de francezul Dupont devenea în România socialistă o localitate înghesuită cu oameni sărăciţi.

În zonă a fost amenajat şi lacul de acumulare de la Stânca Costeşti, aferent barajului care trebuia să protejeze toată lunca Prutului de furia râului în timpul inundaţiilor. Astăzi, la Ripiceni se mai văd doar câteva ruine ale vechii fabrici. Câteva hale crăpate, unele lăsate de izbelişte, altele folosite de fermierii din zonă. Pe alocuri se mai păstrează şi câteva case, în ruină, ridicate de francezi la începutul secolului al XX-lea.

Sursa: Adevarul