Sprijinit în două cârje, încovoiat de mulţimea anilor pe care-i duce-n spate, veteranul de război lt.col. (rtr.) Emilian D. Costiniuc şi-a sărbătorit duminică împlinirea a 102 ani.
Născut la data 24 iulie 1914, în sat Știubeni, comuna Săveni, județul Botoșani, într-o familie de țărani agricultori, în care copii erau puși de mici la muncile câmpului, Emilian a avut 12 frați din care numai el trăiește. Școala primară a urmat-o în Știubeni, gimnaziul în Lipcani (Rep. Moldova), iar în anul 1935 a absolvit Școala Militară de la Brașov, fiind repartizat în București la Regimentul de Gardă ”Mihai Viteazul”, ”nu pentru că eram înalt și prezentabil, ci pentru performanță, note bune…”.
Pe front a luptat până la Odessa iar la întoarcere a căzut prizonier la Iași. A avut funcția de administrator de subunitate și, într-o zi, … ”în războiul contra rușilor, un soldat a adus un butoi de vin de cca 400-500 de litri. Mă duc la comandant și-l întreb ce să fac cu el. Acesta mi-a spus că peste 3 zile ne refacem, atunci să fac friptură și o să bem vinul. Fac friptura, toți soldații și comandanții primesc friptură și gamele cu vin. Eu nu am băut, nu am băut și nu am fumat niciodată. Toți au adormit, eu nu. M-am gândit că vinul a fost otrăvit. Am sunat la comandant iar acesta mi-a zis să trimit vinul la analiză. S-au făcut analizele și s-a constatat că vinul era prea vechi. Între timp soldații mei au început să se trezească. Comandantul mi-a spus: – Dacă beai și tu nu știa toată armata că am băut.”
Într-o a doua pățanie… ”Mergeam cu căruța să duc mâncare. Rușii au început bombardamentul. Era o noapte neagră în jurul Odessei. Teoria noastră era că acolo unde a căzut o bombă a doua oară nu mai cade. Se vedea ceva negru și m-am aruncat, am crezut că era o groapă, dar era un rus mort de câteva zile, am intrat cu mâinile și fața-n el”.
A fugit de 7-8 ori de sub escortă, dar prima oară, când a fost luat prizonier, i-a rămas în amintire. ”S-a rupt frontul la Iași și-am primit ordin să plecăm la Podul Iloaiei să adunăm toate trupele și să mergem pe front contra nemților. Ordinul era să ne adunăm toată divizia într-un loc. Locotenent colonelul ne-a spus să dăm onorul unui general rus. La un moment dat se oprește mașina generalului și trimite vorbă să vină cineva care știe rusește. Acesta a spus: – Lăsați tot echipamentul că mâine veți primi zapiscă și veți pleca acasă. Am lăsat armamentul, am deshămat caii și imediat rușii ne-au luat prizonieri în țara noastră. Asta a fost mare trădare. Prizonierii la ruși erau dați numeric nu nominal, în flancul drept erau prizonierii nemți și dacă fugeau mureau, îi împușcau. Pe români nu-i împușcau.”
După război a continuat să lucreze în cadrul Ministerului Apărării ”am fost 40 activ, am îmbrăcat uniforma la 19 ani și nu am lăsat-o decât la 60 de ani, la pensionare”.
La 33 de ani și-a cunoscut soția, ea avea pe atunci 19 ani. S-au căsătorit în anul 1947, iar în urma căsătoriei lor au rezultat doi băieți: Paul și Corneliu, care și ei au urmat cariera militară fiind ”colonei și ingineri. De la cei doi băieți am 4 nepoți 2 nepoate și o strănepoată”.
Acum ”Am lucrat în grădină cât am putut merge. Acum nu pot merge, trebuie să fiu ajutat mi-ar trebui un scaun cu rotile. Citesc zilnic ziarul uneori cu ochelarii soției, urmăresc toate emisiunile la televizor, facem politică amândoi … soția este bolnavă, are probleme cu inima, eu mă tem pentru ea, nu pentru mine, inima mea este tare, mai trăiesc 100 de ani, mă tem să n-o pierd.”
Părtași la istorisiri au fost subprefectul Daniela Beclea, comandantul Centrului Militar Județean Botoșani, colonelul Ionel Constantin Florea, maiorul Vasile Semeniuc, dar şi Liviu Hrimiuc, primarul dărăbănenilor
