Dumitru Cojocaru (84 de ani), din Cătămărăşti, poreclit de vânători „Uliul“, a rămas singurul armurier autentic din zona Moldovei. Bătrânul mai lucrează în prezent doar cuţite. „Adevărul“ vă spune povestea lui.
Pe o străduţă din localitatea Cătămărăşti, într-un atelier vechi dintr-o gospodărie bătrânească, se aud lovituri de ciocan ca dintr-o forjă medievală. Scânteile sar, iar loviturile de ciocan se înteţesc.
Câţiva localnici se uită către atelier şi spun atotştiutori: „Lucrează nea Mitică la forjă!“. Şi, într-adevăr, în atelierul înghesuit, în faţa unei nicovale şi lângă o forjă aprinsă, ca pe vremuri, cu foalele, stă Dumitru Cojocaru (84 de ani). Este un bătrân niţel gârbovit, care, cu o forţă uluitoare, meşteşugeşte fierul în foc, la fel cum o făceau străbunicii săi în urmă cu un secol. Nea Mitică, aşa cum îi spun cunoscuţii şi rudele, este însă mai mult decât un fierar. Este ultimul armurier tradiţional din Moldova şi un adevărat mentor pentru generaţii întregi de vânători, care l-au poreclit „Uliul“.
Din câteva bucăţi de metal, chiar şi din burlane, reuşeşte să facă o puşcă funcţională. Nu ştie carte, dar este un geniu al acestui meşteşug, după cum confirmă un vânător venit la atelierul bătrânului pentru nişte sfaturi şi două cuţite. „Este ultimul armurier de o asemenea valoare. El face artă. Confecţiona puşti şi cuţite din te miri ce“, spune vânătorul Costel.
Căutat de vânători din toată Europa Nea Mitică, spun vecinii, fără să ofere prea multe detalii, a fost căutat de vânători din toată România, ba chiar şi din străinătate, pentru a le împărtăşi din secretele vânătorii. Toţi veneau la „Uliul“ ca să le repare puştile, să le confecţioneze cuţite de vânătoare şi să le mai dea câteva sfaturi.
„Este cel mai bun! I s-a dus vestea că face cele mai bune cuţite şi repară orice puşcă sau pistol, nu contează de ce fel“, spune pe un ton conspirativ tanti Maria Velniciuc, o vecină care a venit la „Uliu“ pentru un cuţit. După ce termină cuţitul vecinei, nea Mitică îşi aprinde o ţigară, singurul său viciu, şi este gata să povestească: „O puşcă este foarte pretenţioasă. Dacă intră pe mâna unui cârpaci, îi gata! O strică definitiv! Sunt nişte reglaje de fineţe acolo, pentru care-ţi trebuie pricepere, ochi buni şi mâini sigure. Nu-ţi poţi bate joc de o armă bună!“.
Totodată, bătrânul susţine că, pentru el, armele de foc nu mai au secrete. „La mine veneau mulţi oameni cu puşti. Acum sunt prea bătrân, am rămas la cuţite. Dar veneau de peste tot. De multe ori, nici nu ştiam ce limbă vorbesc, îmi traduceau alţii. Nu ştiu de unde aflau de mine, dar veneau. Nu există puşcă pe care eu să n-o pot face. O dibuiesc imediat, chiar dacă nu am mai văzut modelul“, se mândreşte nea Mitică. Fără şabloane şi măsurători Armurierul botoşănean este cu atât mai căutat, cu cât reuşeşte să facă orice fel de piesă pentru puşti sau pistoale în mica lui forjă. Le făureşte tradiţional cu ciocanul, cleştii şi cu tot felul de instrumente cunoscute doar de el şi folosite de generaţii întregi.
Oricine îl vede la lucru nu poate să nu remarce că nu foloseşte ustensile pentru a măsura piesele care trebuie reproduse. Dacă orice strungar sau armurier foloseşte scule pretenţioase cu determinări la milimetru, nea Mitică face totul din ochi şi se laudă că-i iese perfect.
„Nu folosesc unelte de măsurare. Mă uit aşa la el, mai măsor cu degetele, că aşa-s obişnuit de tânăr, şi gata! Eu nu ştiu carte, dar ştiu să fiu armurier! Cartea o-nveţi, dar cu asta te naşti! Nu am stat să mă întreb cum de-mi iese la ochi. Îmi iese şi gata!“, spune râzând nea Mitică. Proba o face cu un cuţit. A luat o lamă, a aruncat o privire către mâner şi l-a cântărit bine. Vrea să facă un cuţit pliabil. „Pentru vânat mic“, explică el repede. Lama trebuie să intre perfect în interiorul mânerului. Nu atinge rigla sau şublerul. Doar analizează câteva secunde mânerul şi lama. Se apucă de treabă. Imediat, nea Mitică reaprinde cărbunii, încinge şi apoi bate lama, o ajustează cum numai el ştie. O taie şi o finisează din nou. În cele din urmă, montează cu repeziciune mânerul în straturi. Bagă lama în mâner. Încape perfect, este lucrată la milimetru dintr-o simplă privire. Cuţitul a fost gata în numai 40 de minute. „Şi asta este o nimica toată!“, spune mândru nea Mitică, în timp ce-şi aprinde din nou o ţigară. Arme pentru armata nazistă şi pentru bolşevici Nea Mitică s-a născut în anul 1930, în localitatea Ulma, din Bucovina de Nord. „Acum este în Ucraina“, adaugă resemnat bătrânul. Pasiunea pentru prelucrarea fierului a moştenit-o din familie. Tatăl său lucra într-o fabrică de prelucrat metalul din Bucovina, iar bunicul său era pădurar. De la acesta a învăţat cum să ţină o puşcă în mână, cum să hăituiască vânatul şi cum să ţintească. A muncit de tânăr în industria armamentului şi la fierărie. Nici nu mai ştie de când s-a apucat, însă a învăţat meserie de la soldaţii germani, cei care, de altfel, i-au şi descoperit talentul. „Cred că nici 13 ani nu aveam când m-au luat nemţii în fabrică. Acolo am învăţat totul din mers, uitându-mă şi băgând la cap. Cine avea talent o scotea la capăt, cine nu avea se ducea în altă parte. Eu am avut talent şi făceam de toate: sudam, reparam arme. Nu-ţi dădea nimeni schiţe. Îţi arăta şi apoi tu făceai. Şi cum mie îmi plăceau de la bunicu’ armele, am învăţat. Am făcut de toate la nemţi: mitraliere, pistoale, orice“, povesteşte bătrânul. A urmat „instructajul“ la ruşi. Nemţii s-au retras, îşi aduce aminte nea Mitică, şi au venit ruşii. Cum era foarte priceput, nu a contat că a lucrat şi pentru armata germană. Şi sovieticii l-au pus să facă arme. „Pe mine nu mă interesa că erau ruşi sau nemţi. Important era să am de lucru, să avem ce mânca, pentru că războiul era greu. Am învăţat şi cum se fac armele ruseşti. De carte, nu am avut timp, dar armele le-am învăţat pe de rost“, mărturiseşte nea Mitică. La 16 ani a făcut o puşcă dintr-un horn Momentul în care a confecţionat de la zero, cu materiale improvizate, o puşcă este unul pe care nea Mitică n-o să-l uite. „Cred că aveam vreo 16 ani. Era după război, iar foametea era mare. Am găsit o ţeavă, un horn de pe un vagon de tren din război. Am tăiat ţeava cât trebuie. Am cioplit un pat din lemn, am făcut nişte zbanţuri cu un cep la spate şi un cilindru, cameră de aprindere. Capsa era din nişte chibrituri. I-am făcut şi o cătare“, povesteşte nea Mitică.
Culmea, puşca s-a dovedit funcţională şi a vânat chiar şi un mistreţ cu ea. „Am furat pulbere de la bunicu’, pe când dormea. M-am dus în pădure, unde se adunau mistreţii. Era seară, se întunecase şi m-am trezit cu mistreţul în faţă. I-am descărcat puşca în cap. Ce mai, avea peste 150 de kilograme!“, povesteşte amuzat armurierul. Aventura nu a fost bine primită de tatăl său, căruia îi era frică să nu fie prins de oamenii legii. „A venit tata şi mi-a rupt puşca. A aruncat-o cât colo! Atâta mi-a spus: «Ce, vrei să am necazuri din cauza ta?!»“, îşi aminteşte nea Mitică. Cuţite pentru Nicolae Ceauşescu Priceperea lui Dumitru Cojocaru a fost remarcată de nemţi, sovietici, dar şi de „tovarăşii“ Epocii de Aur. A fost luat în armată în 1948 şi, imediat, i-a fost remarcat talentul. Desfăcea şi refăcea orice fel de armă, cu precizia unei maşini. Dacă i se dădea un atelier de fierărie, făcea orice piesă din angrenajul unei arme. A fost numit maistru armurier la numai 22 de ani. „Am primit certificate de calificare de la nemţi, de la ruşi şi de la comunişti. Pe ultimul l-am primit când eram la armată. Era pe vremea lui Emil Bodnăraş şi m-au mai ţinut în armată ca maistru armurier“, spune nea Mitică. Dumitru Cojocaru a lucrat apoi în uzina „Steagul Roşu“ din Braşov ca fierar, dar şi ca armurier, fiind preferat în special de liderii comunişti, care aveau ca pasiune vânătoarea, iar faima lui a ajuns până la Ceauşescu. „A vrut un lot de cuţite de probă de la mai mulţi armurieri. M-a ales pe mine. În timp, i-am făcut cinci cuţite de vânătoare. Erau cuţite de diferite dimensiuni, pentru diferite tipuri de vânat. Nu dorea mânere cu încrustaţii din pietre preţioase sau mai ştiu eu ce. Pe mâner făceam doar motive vânătoreşti“, spune nea Mitică, adăugând că, odată, Ceauşescu a trimis după el, ca să-i vadă mâinile din care ies acele cuţite. Nu credea că le face fără ustensile de măsurat şi doar cu talentul său. „Cel care poartă puşca nu trebuie să fie beţiv sau mânios“ Dumitru Cojocaru a lucrat până în 1970 la Uzina „Steagul Roşu“ din Braşov, iar apoi s-a întors la Botoşani, unde, până astăzi, a făcut cuţite şi a reparat puşti. Spune că în perioada comunistă şi-a întreţinut familia vânând mistreţi. „De mic am tras cu puşca. Am hrănit familia cu puşca. Aveam o carabină austriacă pe care o găsisem la un moşneag. Era din Primul Război Mondial. După război, austriecii au abandonat armele în Bucovina“, explică nea Mitică.
De altfel, bătrânul armurier are o pasiune pentru armele austriece. „Nicio-dată armele germane sau cele ruseşti nu au fost atât de bune ca cele austriece. Carabinele Steyr sunt cele pe care le iubesc. Sunt bune şi precise“, spune nea Mitică. Talentul său de vânător i-a atras porecla de „Uliul“. „Este vânător de când îl ştiu. Mereu au venit oameni să-i ceară sfatul. A fost poreclit «Uliul» fiindcă are o vedere ca a unei păsări de pradă. De la un kilometru, spuneau vânătorii făcându-şi cruce, că dobora animalul în mişcare. Ştie toate şiretlicurile vânătorii. Câţi n-au venit aici să-i ceară sfaturi!“, spune Elisaveta Cojocaru, soţia lui nea Mitică. „Omul contează la puşcă” „Uliul“ are şi un principiu propriu privind armele şi vânătoarea. Pentru el nu aptitudinile contează, ci firea umană. „Omul contează la puşcă. Vânătorul nu trebuie să aibă porniri de criminal, dacă el omoară de dragul de a omorî, atunci este o problemă. Trebuie să respecţi vânatul. Când tragi, să ştii că el te şi hrăneşte. Nu trebuie să măcelăreşti! Cel care poartă puşcă nu trebuie să fie beţiv sau mânios,să-şi piardă cumpătul. Trebuie să fie întreg la minte şi împăcat cu el şi cu Dumnezeu. Dacă nu, iese mare tragedie!“, sfătuieşte bătrânul armurier.
Sursa: Adevarul.ro
