Mai mulți scriitori din țară cer demisia juriului care a decis acordarea Premiului Național de Poezie ”Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia vicepreședintelui Uniunii Scriitorilor din România, Gabriel Chifu. Aceștia consideră că s-a făcut o nedreptate și că decizia aruncă o umbră apăsătoare asupra celui mai prestigios premiu de poezie din România. Stupoarea în fața unei asemenea decizii lipsite de onestitate (în condițiile în care printre nominalizați se numărau Mircea Cărtărescu, Marta Petreu, Aurel Pantea sau Liviu Ioan Stoiciu) e cu atât mai mare cu cât firesc ar fi fost ca un înalt funcționar al Uniunii, mâna dreaptă a președintelui juriului, să se recuze din start, evitând o situație penibilă, imposibil de trecut cu vederea, se precizează într-un comunicat.
33 de scriitori din țară au adresat, cu această ocazie, o scrisoare deschisă către juriu, pe care o redăm în totalitate.
O modestă propunere
CĂTRE JURIUL PREMIULUI MIHAI EMINESCU – OPERA OMNIA
Domnilor Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Ion Pop, Cornel Ungureanu, Al. Cistelecan, Ioan Holban, Mircea A. Diaconu
Dragi Profesori și membri ai juriului de la Botoșani,
Sunteți cei de la care am învățat, în deceniile din urmă, poezie. Am învățat cum să o recunoaștem; și am învățat cum să vorbim despre ea. Și, mai ales, am învățat că adevărul poeziei nu se negociază. Ați vorbit liber despre poezie în cele mai puțin libere vremuri. Tocmai în numele acestei lecții bine predate și bine învățate, o să vă vorbim și noi liberi în rândurile de mai jos.
Prin ce s-a întâmplat la Botoșani, când un premiu de prestigiu superlativ a revenit unui poet cel mult onorabil, în dauna unor poeți într-adevăr superlativi, ați făcut un lucru grav: ați încălcat adevărul poeziei.
Credem și simțim că v-ați îndepărtat în anii din urmă de spiritul acestui premiu, care ar trebui să impună respectul contemporanilor noștri. Să nu uităm cine a fost premiat și celebrat la Botoșani din 1991 încoace: e o listă deja lungă care face onoare poeziei românești din secolul XX, de la Mihai Ursachi și Gellu Naum la Mircea Ivănescu, Emil Brumaru și Angela Marinescu.
În ciuda oricărei relativizări critice prin care am putea justifica premierea unui poet ajuns la deplina maturitate artistică în detrimentul altuia, un cititor înfocat și un bun cunoscător al literaturii române din ultimele decenii nu poate comite astfel de erori fără a fi bănuit de malversație.
Sau de dezertare de la misiunea care v-a fost încredințată.
Sau de servirea unor interese de grup care nu au legătură cu răsplătirea și celebrarea vocilor poetice care ne-au marcat epoca și răsună cu cea mai mare claritate în literatura noastră de azi.
Ceea ce s-a întâmplat în 2015, prin premierea lui Gabriel Chifu, după decizia aproape la fel de flagrantă din 2013, când laureat a fost Nicolae Prelipceanu, adică răsplătirea unor literatori și funcționari conștiincioși, și nu a unor poeți care sunt repere, stele fixe pentru cei de azi, arată că nu vă mai pasă.
Aceasta este eroarea despre care vorbeam, la un sfert de secol de la impunerea unui premiu în care ne încăpăţânăm să credem în continuare. Ea aduce atingere tuturor: și nominalizaților nedreptățiți, și reputației membrilor juriului, și prestigiului premiului în cauză. Ba chiar și premiatului, în fond.
Vă propunem ceea ce ni se pare a fi singura posibilitate de reparație morală după o asemenea eroare: demisia de onoare din juriu, în bloc.
Ați servit cu profesionalism exemplar acest premiu; dacă el înseamnă astăzi atât de mult, acest lucru vi se datorează. Lista premiaților, cel puțin până la un punct, vorbește elocvent despre aceasta. Ați reușit să instituiți drept normal superlativul într-un sistem literar al aproximativului.
Însă la fel de adevărat este că, în anii din urmă, poeții laureați n-au mai fost de același nivel. Sincopele sunt tot mai evidente de la an la an. Am sperat cu toții că sunt doar erori inerente, accidente de parcurs, după care lucrurile se vor întoarce la acea normalitate a excelenței. Am răsuflat ușurați anul trecut, când desemnarea lui Ion Mureșan a reușit aceasta.
Anul acesta, însă, ștacheta a coborât nepermis de jos. Am zice că, de fapt, s-a prăbușit. Mai jos de atât, o vom spune cu fermitate, e greu de ajuns.
Pot exista explicații pentru aceasta. Cea mai plauzibilă ar fi că e dificil pentru un critic să evalueze anvergura reală a unui poet din generații subsecvente lui. Or, prin forța naturală a lucrurilor, toți poeții laureați vor fi, în anii care urmează, optzeciști. Ba chiar nouăzeciști. Dumneavoastră îi vedeți, probabil, drept încă tineri. Noi îi vedem aproape clasicizați.
Poeți esențiali ai ultimelor trei decenii, ca Alexandru Mușina sau Traian T. Coșovei, dispăruți recent, nu vor mai putea primi acest premiu. E o inechitate pentru care nu se poate să nu simțiți o strângere de inimă. Ei ar fi fost îndreptățiți, la deplina maturitate creatoare, să fie laureați pentru întreaga lor operă la Botoșani. Ați fi luat, astfel, decizii legitime, greu de pus sub semnul îndoielii.
De aceea, credem că un nou juriu, compus din scriitori mai tineri decât cei care urmează să fie premiați, ar vedea poate relieful valoric în linii mai juste.
Vă rugăm, prin urmare, să acceptați propunerea noastră: aceea a demisiei de onoare.
E radicală, poate. Dar vine din acel radicalism al poeziei despre care ne-ați vorbit, atât de frumos, atât de convingător, în cărțile pe care le-ați scris. Cu unele dintre acestea am crescut și le păstrăm pe primul raft al criticii românești postbelice.
Cărților dumneavoastră, exemplare, li se va adăuga un gest exemplar. Care va repara nedreptatea prezentă – și le va împiedica pe cele viitoare. Veți arăta astfel că, de fapt, iubiți poezia la fel de mult ca noi – cei care, de dragul ei, riscăm să vă mâhnim și să vă pierdem, acolo unde ea există, prietenia. Pe care o prețuim așa cum se cuvine.
S-ar putea ca această scrisoare deschisă să ne despartă. Sau, dimpotrivă, s-ar putea să arate că, așa cum spuneam, și dumneavoastră, și noi iubim suficient de mult poezia pentru a face, de dragul ei, gesturi riscate: noi, acela de a primejdui o relație de firească prețuire și gratitudine; dumneavoastră, acela de a proceda la o demisie de onoare.
Dați, vă rugăm, acestei scrisori deschise șansa să arate că suntem, și noi, și dumneavoastră, membri ai acestei stranii specii a celor nebuni după poezie.
Cu speranță,
Claudiu Komartin
Radu Vancu
Rita Chirian
Iata de, dupa nici 3 zile, gindul meu ,, hoinar” se adevereste. Am fost pacaliti datorita inertiei principalilor organizatori: Primaria Botosani si Consiliuul judetean, care s-u lasat ,, duse” cu ocdhii inchisi de catre un grupuscul bine intentionat – ca banii sa ajunga la ai lor, pentru ca azi, credeau ei, nimeni nu mai citeste si in special nu mai intelege poezia. Iata ca nu-i asa si alaturi de membrii juriului, demisia ar trebui sa si-o dea si Gellu Dorian de la Botosani.
Pai cam da, ca el este seful premiului si daca deraiaza un tren se destituie ministrul nu-i asa? Acum nu se destituie vinovatul principal al acestui premiu, nu primaria si consiliul care nu primesc dreptul de la acest sef sa aiba nici o parere, numai sa dea banii si sa inghita rusinea.
Gellu Dorian nu poate fi acuzat decat de prietenie cu unii in defavoarea altora cum ar fi Stoiciu sau Tone. Nu il poti acuza de pilda ca e depasit si incompetent asa ca pe Manolescu pentru simplul motiv ca nu el singur hotaraste cine ia premiul Eminescu. Gelu are alte bube in cap cu sfori trase in culise si el le stie bine.