Sus: Valerian Răcilă, Lomira Brădescu, Roxana Ionescu, Dan Puric, Constantin Ghiniţă, (la mijloc) Adriana Galben, Doru Buzea, Mihai Malaimare, regizorul spectacolului, Lucia Olaru Nenati, directoarea teatrului, Mihai Păunescu, Viorica Vatamanu; (jos) Jean Apostoliu.
Joi, 27 martie, de Ziua Internaţională a Teatrului, îmi amintesc de acea parte importantă a vieţii mele când teatrul era pentru mine, nu numai o slujbă, un job, cum se spune azi, ci o pasiune, o trăire efervescentă, o a doua natură, chiar dacă în acei ani predecesori ai Marii Cotituri din 89, ipostaza de director de teatru a fost cu adevărat o misiune de sacrificiu care impunea literalmente uitarea de sine şi datoria de-a salva existenţa teatrului ca instituţie de flagelul aberant al autofinanţării.
Dar pentru că am iubit şi teatrul aşa cum am iubit scrisul şi experienţa eminesciană de la Ipoteşti, am scris şi publicat atunci aceste rânduri dedicate actorilor, de fapt, Fiinţei Actorului Ideal, cel înzestrat cu har şi cu acea transmisibilă energie sufletească fără de care teatrul nu poate exista. Regăsind acum acele rânduri ce nu-mi par a se fi ofilit, le adresez actorilor, ca un omagiu adus celor Mari şi Autentici care au ţinut pe umerii sufletului lor înalt această minunată artă arzătoare.
Teatrul jucat de oamenii aceia care se frământă, se înconvoaie, se dăruiesc de fiecare dată ca pentru prima şi ultima, care iubesc pe scândura scenei cu toată pasiunea iubirilor lor şi-ale celorlalţi adunate într-una singură, care urăsc cu toate morţile lumii în ochi, dar care, mai ales se găsesc, se descoperă şi se transformă în altceva, mai înalt, mai adevărat decât toate adevărurile vieţii de fiecare zi, teatrul acela în care te regăseşti ca într-o oglindă veneţiană cu irizări de curcubeu, care te priveşte cu misterul Giocondei pe tine, cel din întuneric, şi pe cel din întunericul tău, teatrul acela te schimbă, te preface în altceva mai pur şi mai grav decât erai; teatrul acela este neînchipuit de vecin cu poezia, cu marea cu cerul; teatrul acela poate nici nu mai este teatru, poate e mai viaţă decât viaţa însăşi, e o viaţă pe care merită s-o trăieşti.
Dacă nu e croit dintr-o singură bucată de marmoră, exact aceea în care dormea de veacuri, spectacolul e de-a dreptul dăunător, ca haşişul pentru cugetele tinere. Nu mai este esenţa unei vieţi trăită într-o seară cum e dat să fie, ci sunt bucăţi de viaţă sau de ce-ar trebui să fie viaţa puse cap la cap şi nelegate prin nimic, care nu spun nimic, nu pot realiza emoţia, acea slăbiciune binecuvântată, acea umilire a orgolilului în faţa învingătorului prin artă, care e poate una dintre cele mai înalte forme distinctive ale umanului.
De aceea e atât de păcat ca acei ce nu se simt în stare să ducă pe umerii lor crucea de fildeş preacurat a împreunării cu scena întru zămislirea acelei luminate emoţii atotfluente, să întârzie nemotivat pe aceste tărâmuri fiincă sterilitatea de-a simţi arta adevărată, aceştia determină pe cei ce văd pentru prima dată scena, spre nenorocul lor, în acest fel, să nu mai afle vreodată ce este teatrul adevărat; pentru ei vorba „teatru” va rămâne doar cu greutatea ei peiorativă, nemairepetând vreodataă experienţa. Şi cum ar putea face teatru adevărat, mare, adânc, cei care nu cred în puritate, în sentiment, în poezie, în puterea iubirii de-a descleşta chipuri împietrite în rău, cum ar putea transforma „cutia neagră” a sălii dintr-o Mare Moartă într-o mare de suflete fluide, topite în dumnezeiasca slăbiciune a emoţiei în care toţi sunt egali.
Actorii mari, atât de mulţi la noi, sunt plini de har, de grei de povoara imensului nerostit, tot mai adânc pe măsură ce se rostesc mai mult. Actorii mari, atât de frumoşi, simt pentru noi ceea ce noi ne-am dezobişnuit, am obosit să simţim, ei sunt cascadorii sufletelor noastre. Ei sar în fiecare seară pentru noi în adâncul prăpăstiilor de conştiinţă şi suflet şi rămân mereu nevătămaţi, ba chiar se fac parcă mereu mai frumoşi. Nu vreau, nu pot să cred că în culise, dincolo de dreptunghiul convenţional al scenei, ei sunt oamenii, care se bârfesc şi se umilesc fără motiv, care se urăsc sau se invidiază unii pe alţii. Nu, nu vreau să cred asemenea lucruri. Poate pentru asta ei ar trebui să rămână mereu în irealitatea lor tulburătoare, fascinantă, de personaje ale conştiinţei noastre, de cascadori ai sufletelor noastre. (Lucia Olaru Nenati)
