Născut în 1980 la Darabani, Bogdan Adascălului este absolvent al Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iași, specializarea construcții civile. După aproximativ doi ani în care a lucrat pentru firme de construcții din Iași și Bârlad, dărăbăneanul a plecat la începutul anului 2006 în Qatar unde a lucrat pentru filiala de acolo a unei firme de construcții din Spania. Din 2007 lucrează în ţara arabă, considerată a doua din lume ca PIB pe cap de locuitor, pentru firma germană ABB AG Germany, specializată pe construcția de sisteme energetice.
Vă mulțumim că ați acceptat să vorbiți pentru Darabaneni.ro. Cum orice poveste are un început, vă invit să rememorați primii ani ai copilăriei d-voastră, primele amintiri care le păstrați din Darabani.
În primul rand, mulţumesc pentru considerație și pentru oportunitatea acestui dialog. Am trăit anii copilăriei cu imaginea romantizată a copilului năzdrăvan al românilor, Nică al lui Ștefan a Petrii. Primii ani sunt cei în care vastul teritoriu ce este mintea umană este parcelat și îngrădit, sunt anii în care înveți fricile, bucuriile, limitele și forma viselor tale și de aceea sunt atât de prețioși. Eu am avut o copilărie fabuloasă, m-am ridicat la înălțimea lui Nică și, pe alocuri, l-am depășit. Darabaniul copilăriei mele este un tărâm de legendă, este o împletire de real și fantastic, unde am cunoscut prietenia celor mai interesanți camarazi, cum nici Harap-Alb nu a avut… De multe ori, când plonjez spre aceste amintiri, Darabaniul îmi vine în minte ca o grădină uriașă, făcută anume pentru mine și tovarășii mei.
Să trecem prin anii de școală. Ați urmat toate ciclurile de studiu la Darabani? Ce nume de colegi, de profesori v-au rămas întipărite în memorie? Care sunt momentele din această perioadă care vă leagă cel mai mult de Darabani?
E o întrebare ce a declanșat simultan mii și mii de amintiri, precum o căutare pe internet…Ultimul ciclu de studiu urmat la Darabani a fost cel gimnazial și, spre uimirea mea, îmi amintesc foarte viu și colorat o mare parte din acei ani. Am în minte o listă de nume de colegi și profesori lungă cât un pomelnic și sunt sigur că oricât m-aș strădui în a-i aminti pe toți, tot aș omite pe cineva. Prefer să menționez un singur nume, a celui ce ne-a vazut pe noi, pe elevii săi, mai mult decât oricine, ca pe niște crenguțe ce trebuiesc curățate, îngrijite, hrănite pentru a se dezvolta armonios în ramuri puternice…. pe domnul Octav Teioșanu.
În memoria mea a rămas ca cel ce a rupt abordarea convențională către balanța școală–joc și a explicat că ele nu trebuiesc separate și tratate în izolare, ci trebuiesc îmbinate, căci viața e un mare loc de joacă unde ai nevoie să îți folosești toate cunoștințele. În plus, a sădit în sufletul multora românism pur, învățându-ne că istoria poate fi clasificarea faptelor trecute de către puternicii zilei, nu neapărat adevărul absolut. Mi s-a întâmplat în ultima vreme să povestesc celor apropiați mie despre fascinantul Darabani, izvor de umor și sarcasm. Cred că asta mă leagă cel mai mult de Darabani, acest germene de umor și amintirile legate de perioada de sădire a sa.
După liceu ați plecat, ca orice tânăr, la facultate. A fost un moment în care ați spus: „Viitorul meu este în altă parte, aici voi veni doar în vacanță?”
Am părăsit Darabaniul la vârsta de 14 ani și am revenit destul de des până la terminarea facultății și toate alegerile pe care le-am făcut în viața îmi arată că nu voi reveni să trăiesc la Darabani, dar cu siguranță voi reveni în România. Aliniată la Civilizația Occidentală, România își arată ușor toate „defectele” moștenirii Bizantine, dar comparația asta este forțată de multe ori și folosită ca armă de manipulare. E ca și cum ai încerca să compari un fazan cu un porumbel. Amândoi au aripi, pene, cioc, fac ouă, dar înțeleg viața și raportarea lor la tot ce-i înconjoară în mod diferit. Nu rău, nu bun, dar diferit și adaptat la necesitățile lor. Eu mă văd într-o Românie care a învățat să învețe, care e capabilă să progreseze, indiferent de factorii de mediu.
Când ați luat prima dată contact cu străinătatea?
Am părăsit România pentru a munci în altă țară după facultate, când împreună cu soția mea am ajuns în Qatar. S-a întâmplat în 2005 și de atunci am continuat aici.
În ce împrejurări ați ajuns să vă desfășurați activitatea în țările Arabe și cum ați reușit să vă adaptați stilului de viață din Orientul Mijlociu?
Necesitatea de a găsi acel „ceva” ne-a împins spre alte zări. A fost ceea ce se cheamă ritual de inițiere, a fost precum călătoria făcută de Harap Alb întru împlinirea sa. Am fost crescuți într-un mediu în care am fost îndopați cu informații și experiențe menite pentru un sistem ce se năruia în fața noastră. Am fost învățați inginerie, medicină, economie și altele și am fost învățați a le aplica cu integritate și cu grijă față de alții, cu adânc respect față de normele sociale. Când după regula sistemului, acest proces de acumulare s-a încheiat, eu, ca foarte mulți alții, am găsit un un sistem în totală contradicție cu ce ni s-a promis. Ori, dezvoltarea noastra ca oameni necesită și perioada de testare, perioada în care arătăm nouă și altora ca suntem capabili a pune toate piesele din puzzle într-o complicată imagine. Eu, ca mulți alții, am ales să plec undeva unde să pot continua dezvoltarea mea personală. Adaptarea la Orientul Mijlociu a fost parte din acest ritual inițiatic, de care am menționat, a fost perioada în care prin prisma a ce știam a trebuit să învăț un sistem nou. Au fost vreo patru etape distincte ce mi-au marcat adaptarea aici. Prima a coincis contactului inițial și aș numi-o uimire. Am ajuns într-un loc ce părea altă planetă. Nimic din stereotipurile și clișeele învățate despre arabi nu se potrivea cu relitatea în care plonjasem. A fost o etapă în care am învățat în mod accelerat și în care a trebuit să fac multe ajustări în rutina cotidiană. A doua a fost o etapă de furie, când după ce am înțeles spoiala lumii în care am ajuns și am făcut în mod conștient sau nu comparația cu sistemul cunoscut anterior, am decis să resping a ajusta mai departe pe cel vechi la cel nou. A fost limita până la care eram dispus să mă schimb. A fost o etapă grea, în care încercam să „schimb lumea”. O lume care existase în felul în care o găsisem de sute de ani…ce naiv. Etapa asta a fost dureroasă, cu multe decepții și supărări.
A urmat o noua etapă de acomodare, în care am înțeles că după câțiva ani nu înțelesesem decât ce se vede la suprafață și am decis să înțeleg mai mult, să mă deschid mai mult. Am putut face asta, doar luându-mi un puct de ancorare cu sistemul meu, cu ceea ce pentru mine e bine. Acum sunt în cea de-a patra etapă, în care beneficiez din plin de această deschidere. Am învățat în mod complicat ceva foarte simplu, ceva ce poate alții înteleg mult mai devreme și mai repede…am învățat că oamenii, oriunde ar fi și orice dresaj ar fi primit, au nevoi aproape identice. Diferite sunt doar felurile de a cere, de a lua vieții acele „pansamente” menite a alina aceste nevoi.
Ce vă lipsește acolo cel mai mult și cât de des reușiți să veniți acasă?
Cel mai mult îmi lipsește iarba verde de acasă. Știu că sună a clișeu, dar e purul adevăr. Mi-e dor de păduri, de izvoare de munte, mi-e dor de meri înfloriți, de ploi reci de noiembrie și mi-e foarte dor de oamenii modelați de și pentru aceste lucruri.
În ce măsură vă simțiți un om împlinit, profesional, în primul rând, și apoi în plan personal?
Gradul de mulțumire a unui om este ceva foarte personal. E diferit la fiecare dintre noi și e dat de permeabilitatea mediului în care trăim, de capacitatea de adaptare, capacitate făcută din suma acumulărilor experiențelor personale, de capacitatea de analiză sistemică și raportare la linia de bază a planului de dezvoltare personală și mulți alți factori. Dacă ar fi să luăm doi indivizi identici expuși la aceiași factori de mediu pe o perioadă suficient de lungă pentru a putea analiza un anasamblu de parametri, am observa modelări diferite, expectante diferite și deci o interpretare diferită a gradului de mulțumire. E sunt un om comun, deci împărtășesc algoritmii de procesare ai majorității și raportat la piramida nevoilor umane propusă de Abraham Maslow încerc să-mi satisfac nevoile de pe toate palierele. Însăși această încercare formează o recompensă. Eu cred că nu e atât de important cât de mulțumit ești, ci cât de nemulțumit ești, adică cât de mult te situezi în afara zonei tale de confort. Acolo, în afara zonei de confort îți descoperi puteri și capacități de care nu știai și poti formula o dorință de mai bine, de progress. Aceste capacități și modul forțat în care le-ai dobândit şi dezvoltat te înzestrează cu unelte complexe capabile să te ducă în punctul imaginat. Din păcate, aceste eforturi vin cu boli sau disfuncții ale organismului. Cea mai mare mulțumire mi-o oferă familia și cu perspectiva nașterii primului copil, într-o lună, mă declar foarte mulțumit.
Cât de mult sunteți la curent cu ceea ce se întâmplă în Darabani și ce credeți că lipsește orașului pentru a deveni unul mai prosper, pentru ca viața oamenilor să se desfășoare la alți parametri decât până acum?
Nu sunt implicat adânc în cotidianul dărăbănean, pentru că nu-mi permite timpul, deci nu aș putea face o analiză concludentă a stării curente și necesităților pentru mai bine. Ce pot spune că este folosit de către mari corporații, guverne, comunități, este activarea angajaților, a cetățenilor pentru a le crește valoarea intrinsecă. În termeni simpli, orice entitate se poate dezvolta în ceva mai bun în prezența unui plan, a unei viziuni și prin educarea participanților. Educarea a nu se înțelege una scolastică, ci o educare întru atingerea acelei viziuni. E o învățare de practici benefice sau dăunătoare. Viziunea nu trebuie să fie una nerealistă, de care participanții să se sperie, ci un obiectiv tangibil. Odată ce algoritmul e învățat și ajustările făcute, se poate pune un obiectiv mai îndrăzneț. Mie mi se pare că în România, în general, se neglijează puterea, potențialul agriculturii. Într-o comunitate mică, poate oferi monede viabile, o oarecare independență de moneda oficială.
Sursa: Darabaneni.ro
