Vineri, 25 ianuarie 2013, ora 18.30
Botoşani, Casa de Cultură a Sindicatelor
CONCERT SIMFONIC
Dirijor: OLIVIER ROBE (Franţa)
Solist: MARIN CAZACU, violoncel
În program:
Maurice Ravel: Suita Mormântul lui Couperin
Prélude: Vif
Forlane: Allegretto
Menuet: Allegro moderato
Rigaudon: Assez vif
Max Bruch: Kol Nidrei – Adagio pentru violoncel şi orchestră, op. 47
Adagio non troppo; Un poco più animato
David Popper: Rapsodia ungară pentru violoncel, op. 68 orchestraţie: Max Schlegel
Andante maestoso; Andante; Allegretto; Presto; Adagio; Allegro vivace
P a u z ă
J. Brahms: Simfonia a II-a, în re major, op. 73
Allegro non troppo
Adagio non troppo
Allegretto grazioso (Quasi Andantino); Presto ma non assai; Tempo I; Presto
Allegro con spirito
OLIVIER ROBE
– dirijor –
S-a născut la Caen (Franţa), unde şi-a început şi studiile muzicale. A continuat să studieze muzica la Conservatorul Superior din Paris şi apoi la Essen (Germania), unde a absolvit clasa de violoncel. Orizontul său muzical este variat, cuprinzând lucrări din toate epocile muzicale, de la baroc la muzica contemporană. A avut ocazia să lucreze cu muzicieni importanţi ai secolului XX precum: G. Liegeti, L. Berio, H. Dutilleux, K. Stockhausen, M. Kagel, Y. Xenakis, O. Neuwirth. De mai mulţi ani, Olivier Robe lucrează alături de Philippe Herreweghe la interpretarea repertoriului clasic şi romantic, cu instrumente de epocă. Ca dirijor, se consideră elevul finlandezului Jorma Panula. A dirijat orchestre din Franţa, Germania, Olanda, Rusia, Croaţia, Italia şi România (Bacău). A fost finalist la concursul internaţional de dirijat de la Nürnberg.
Este considerat un tânăr dirijor în plină ascensiune.
MARIN CAZACU
– violoncelist –
Născut pe 30 septembrie 1956 la Vidra-Ilfov, Marin Cazacu a studiat violoncelul, mai întâi, la Liceul de Muzica nr.1 din Bucureşti cu prof. Ion Urcan, iar apoi la Universitatea Naţională de Muzică din acelaşi oraş cu renumiţii profesori Serafim Antropov şi Aurel Niculescu.
A participat la cursurile de măiestrie de la Weimar susţinute de prof. Mezo Laszlo şi a fost asistentul maestrului Radu Aldulescu la cursurile de măiestrie de la Sinaia şi Costineşti.
Talentul său deosebit a fost confirmat de premiile obţinute la competiţiile internaţionale de la:
-Geneva – Elveţia -„Medaille d’argent” şi premiul „Vila Lobos”
-Markneukirchen – Germania – Premiul 1
-Leipzich – Germania – Premiul 2 ( I.S. Bach Competiton)
-Bologna – Italia – Premiul 1
În România este răsplătit cu :
– Premiul Criticilor şi Muzicologilor (1980 şi 2004)
– Premiul „Preformanţa în solistică” acordat pe anul 2001 de către revista „Actualitatea Muzicală”
– Premiul aniversar al canalului de Radio Muzical – 2001
– Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler – 2004
Din anul 1983 este solist concertist al Filarmonicii „George Enescu” din Bucureşti şi a susţinut încă din studenţie concerte şi recitaluri în majoritatea ţărilor din Europa, Asia şi America.
A concertat alături de mari dirijori şi solişti precum:
Ghenadi Rojdestvensky, Sergiu Comissiona, Cristian Mandeal, Horia Andreescu, Antoni Ros Marba, Mendi Rodan, Jean Perisson, Lu Jia, Emil Simon, Misha Katz, Valentin Gheorghiu, Ştefan Gheorghiu, Mihaela Martin, Radu Aldulescu, Vladimir Orlov, Victor Tretiakov, Jeremy Menuhin, Adelina Oprean, Steluţa Radu, Ion Ivan Roncea, Aurelian Octav Popa, Gabriel Croitoru , Cristina Anghelescu, Mihai Ungureanu, Trio” Pro Arte”, Cvartetul „Voces”.
A repurtat succese deosebite în compania orchestrelor:
Radio Berlin, Radio Leipzich, Radio Bratislava, Radio Sofia, Radio Madrid, Radio Liubliana , Filarmonica din Seoul, Orchestra Internazionale d’Italia, Filarmonica din Moscova, Orcheastra Naţională a Ucrainei, Filarmonica Istanbul, Orchestra Simfonica din Osaka, Orchestra Simfonica Italiana, Filarmonica „G. Enescu”, Orchestra Naţională Radio etc.
Şi la Festivalurile de la:
Bucureşti, Berlin, Munchen, Venezia, Macao, Singapore, Milano, Mateus (Portugalia), Osaka, Tokio, Seoul, Hong Kong, Bratislava.
A înregistrat „Simfonia concertantă” de George Enescu cu Orchestra Naţională Radio, dirijor Horia Andreescu, pentru „Electrecord” şi „Olimpya” şi cu Filarmonica „George Enescu” şi dirijorul Cristian Mandeal pentru „Arte Nova”. La aceleaşi case de discuri a înregistrat şi alte lucrări solistice şi de muzică de cameră.
Este director artistic al Festivalului Internaţional Enescu şi muzica lumii ce se desfăşoară în fiecare vară la Sinaia, din anul 1999.
Pentru organizarea acestui Festival şi a înfiinţării primei Orchestrei Naţionale de Tineret a primit în anul 2008 Premiul Revistei VIP.
În 5 mai 2008 a organizat la Ateneul român concertul extraordinar Violoncellissimo, concert demn de cartea recordurilor, la care au participat 60 de violoncelişti reuniţi într-o orchestră dirijată de maestrul Cristian Mandeal.
Din anul 1992 Marin Cazacu predă violoncelul la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, studenţii săi cucerind numeroase premii naţionale şi internaţionale.
A fondat cvartetul „Cellissimo” împreună cu Alexandra Guţu, Răzvan Suma şi Olga Mănescu, formaţie de mare succes.
A fondat şi condus în anul 2001 formaţia „Cello-bassissimo” la Festivalul Internaţional „G. Enescu”.
Iată câteva scurte aprecieri apărute în presa internaţională:
-Ghenadi Rojdestvensky – „excelent musician”
-„Violoncelist de aur” – La Stampa – Italia
-„Un mare artist cu o sonoritate foarte frumoasă şi o tehnică impecabilă”
Leipzig – Germania
-„Lirism şi virtuozitate” Merkur – Munchen
-„Un Violoncelist Magnific” – El Pais Spania
În anul 2006 a obţinut titlul de Doctor în Muzică.
MAURICE RAVEL (1875-1937). A fost şi rămâne unul dintre reprezentanţii de frunte ai muzicii franceze de la începutul secolului al XX-lea; creaţia sa este un univers sonor ce excelează prin spiritualizarea conţinutului expresiv şi esenţializarea trăirilor emoţionale. De aceea revenirea sa la izvoare preclasice ale muzicii franceze, precum epoca lui Couperin cel Mare (1668-1733) pare un lucru cât se poate de firesc. Le Tombeau de Couperin este o muzică scrisă iniţial pentru pian (1917), fiind orchestrată apoi tot de Ravel, mai puţin două părţi: Fuga şi Toccata. Contrar sugestiei directe a titlului, muzica lui Ravel nu este câtuşi de puţin funebră şi nici o imitaţie a stilului compozitorului amintit. Numele lui Couperin este preluat ca simbol al epocii pe care a reprezentat-o şi către care se îndreaptă omagiul muzical al lui Ravel, iar rafinamentul scriiturii raveliene readuce în contextul stilistic al începutului de secol XX, spiritul muzicii preclasice, echilibrul ei, transparenţa, fineţurile melodico-ritmice şi armonice, precum şi expresia tipic franţuzească a detaşării emoţionale şi a ieşirilor din situaţie cu graţie, eleganţă şi cu umor subtil. Chiar dacă muzica este actualizată denumirile părţilor sunt cele preclasice: Preludiul – ca parte introuductivă; Forlana – dans popular din menţionat încă din secolul 17, în Veneţia; Menuetul – un vechi dans francez în trei timpi introdus ca discret şi elegant dans de curte în secolul 17; Rigaudonul – dans popular, în metru binar, din sudul Franţei, intrat în muzica de curte pe la sfârşitul secolului 17 aici, într-o mişcare vioaie şi cu o vitalitate suficientă încheierii viguroase a ciclului.
MAX BRUCH (1838-1920). Este un compozitor german postromantic. Activitatea sa de bază a fost cea dirijorală şi pedagogică. A şi compus destul de mult (87 de opusuri), însă muzica sa nu a trecut în întregime prin cernerea valorică a timpului. Alături de Concertul pentru vioară nr. 1 şi Fantezia scoţiană, se mai cântă şi acest deosebit de expresiv Adagio pentru violoncel acompaniat de orchestră şi harpă. Pentru cunoscători, titlul său spune totul: Kol Nidrei (în traducere: toate promisiunile sau toate jurămintele) este o rugăciune rituală ebraică, intonată în ajunul sărbătorii Yom Kippur, ziua ispăşirii şi iertării tuturor păcatelor.
DAVID POPPER (1843-1913). A fost un violoncelist şi compozitor ceh, născut şi format ca muzician în Praga. Şi-a desfăşurat activitatea interpretativă şi pedagogică la Hofoper din Viena şi la Conservatorul din Budapesta, călătorind între timp pentru a susţine concerte şi recitaluri în toată Europa, din Spania şi Portugalia până în Rusia (la Petersburg). Popper a compus numeroase lucrări pentru instrumentul său preferat, între care patru concerte pentru violoncel şi orchestră, un Recviem pentru trei violoncele şi orchestră, precum şi un mare număr de piese de virtuozitate dar şi de mare efect (Tarantella, Dansul elfilor, Cântecul titirezului), Rapsodia ungară op. 68, precum şi un caiet de studii op. 73: Înalta şcoală de cânt la violoncel de bază şi astăzi în formarea generaţiilor noi de violoncelişti. Rapsodia ungară, publicată în 1894, a fost compusă iniţial pentru pian şi violoncel şi orchestrată ulterior de către Max Schlegel (). Stilul muzicii este cel al compoziţiilor pentru pian cu denumire similară, compuse de Franz Liszt (care îl şi recomandase pentru postul de la Conservatorul din Budapesta), adică un stil rapsodic, o succesiune de teme ce ilustrează fie partea lirică, fie ritmurile dansante, specifice folclorului unguresc, un stil cvasi-improvizatoric preluat de la lăutarii maghiari. Discursul muzical urmează un traseu mereu ascendent, culminând într-o vâltoare ritmică frenetică, nestăvilită.
JOHANNES BRAHMS (1833-1897). Acest compozitor postromantic german a fost unul dintre marii simfonişti din istoria muzicii universale. Muzica sa este un vis al paradisului pierdut, acela al maeştrilor clasicismului printre care nu i-a fost dat să trăiască, remarca un comentator din secolul XX, al creaţiei brahmsiene, respectiv Antoine Golea. Johannes Brahms a năzuit spre rigoarea, echilibrul şi raţionalitatea expresivă a stilului clasic. Nu putea să rămână, însă, surd la chemările emoţionalităţii şi plasticităţii expresive ale romantismului în ambianţa căruia trăise. De aceea, poate, muzica sa este pe cât de riguroasă în articulaţiile arhitectonice, pe atât de vibrantă şi profundă în expresia sa. Simfonia a II-a a fost compusă în anul 1877. Este una dintre cele mai luminoase pagini din creaţia autorului i se spune chiar Pastorala brahmsiană. Muzica primei părţi pare a da contur unor peisaje naturale maiestuoase, pline de grandoare; dar nu sugerarea acestor peisaje este importantă, cât exprimarea unui sentiment de comuniune cu natura, de armonizare a trăirilor sufletului uman cu o natură fascinantă. Partea a doua aduce o muzică de o deosebită cantabilitate şi căldură expresivă; lirismul pare a atinge sublimul. Unii comentatori o consideră chiar cea mai frumoasă pagină lentă brahmsiană. Partea a treia îmbină graţia unui menuet stilizat cu izbucnirile dansante, de scherzo scăpărător (asemănător unor pagini bartholdyene), efectul fiind acela de umor rafinat şi de voioase chemări la a gusta bucuriile vieţii, frumuseţile naturii Finalul lucrării marchează o nouă coagulare a elanului, a eforturilor necesare atingerii unui nou pisc (montan) unui nou ideal după care discursul muzical îmbracă haina solemnă a unui cânt imnic, încheindu-se într-o atmosferă de autentică jubilaţie timbrală. W. G. Berger considera această lucrare, în ansamblul ei, drept o mare baladă romantică. Acestui univers sonor i se potriveşte şi caracterizarea făcută de Enescu muzicii brahmsiene: … nu este strălucitoare ci adâncă am impresia că mă face să pătrund într-o pădure cu esenţe dintre cele mai diferite.
