Sfântul Petru este cel mai iubit şi respectat sfânt din calendarul tradiţional românesc. Cei doi apostoli sunt sărbătoriţi împreună pentru că au murit în aceeaşi zi, de 29 iunie a anului 67, în timpul prigoanei creştine declanşată de împăratul roman Nero. Sfântul Petru a fost întâiul învăţător şi propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Petru fusese pescar, în Betsaida Galileei, fiu al lui Iona şi frate mai mare al lui Andrei, cel dintâi chemat de Domnul la lucrarea apostoliei, şi se numea Simon, până când Mântuitorul i-a schimbat acest nume în Petru. El a cerut să fie răstignit cu capul în jos, dorind să arate deosebirea dintre chinurile sale şi cele ale Mântuitorului.
În tradiţia populară, 29 iunie, Sânpetru de vară sau Sărbătoarea lupilor, marchează miezul verii şi perioada secerişului. Sf. Petru este patronul agricultorilor. Până la Sf. Petru este interzisă scuturarea merilor, altfel cade grindina peste holde. Fiind credincios, foarte harnic şi bun sfetnic, Sfântului Petru îi încredinţează Dumnezeu porţile şi cheile Raiului. Se zice că de Sânpetru apar licuricii. Când Sf. Petru plesneşte din bici, din şfichiul biciului sar scântei care, cazând pe pământ, se prefac în licurici. Licuricii sunt blagosloviţi de sfânt ca să lumineze calea celor rătăciţi în pădure. Se fac târguri şi se dă de pomană pentru morţi. De Sânpetru, nicio femeie nu trebuie să mănânce fructe noi, legume sau zarzavaturi până nu dă mai întâi de pomană, altfel îi supără pe morţi. După cea dintâi gustare din fructele noi, se zice „Doamne ajută!”
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel se bucură de o cinstire deosebită din partea Bisericii, fiindcă au fost “căpetenii apostolilor” şi “lumii invăţători”, contribuind, prin rivna lor, la răspindirea cuvintului evanghelic in multe părţi ale lumii. E greu a tălmăci in grai omenesc vrednicia lor deosebită. Faptele lor minunate covirşesc mintea, iar invăţăturile lor, precum şi inspiratele interpretări ale slovei revelate, intrec la număr nisipul mării şi stelele cerului. Li se potrivesc cuvintele psalmistului: “In tot pămintul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor”. (Psalm 18, 8).
Cind Biserica a luat hotărirea de a-i pomeni in aceeaşi zi, a fost călăuzită de cursul istoric al evenimentelor. Amindoi au fost incununaţi cu cununa martiriului in aceeaşi zi, 29 iunie, anul 67.
Dar in afară de coincidenţa zilei martiriului, Biserica a mai avut in vedere faptul că pe cit de mare este Petru, tot pe atit de mare este şi “Apostolul neamurilor”, cel ce s-a convertit pe drumul Damascului. Pe drept li s-au atribuit amindurora calificativele: “raze ale Soarelui celui inţelegător”, “prietenii lui Hristos”, “luminătorii celor din intuneric”, “temelii neclintite ale Dumnezeieştilor invăţături”, “căpetenii invăţăceilor” ş.a.
Dintre aceste aprecieri, cea mai cuprinzătoare este aceea de “prieteni ai lui Hristos”, fiindcă ii infăţişează intr-o unitate desăvirşită, ca “slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4, 1).
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel au fost la aceeaşi inălţime religioasă şi morală, neavind alt scop al vieţii şi activităţii lor, decit a mărturisi pe Hristos, a vesti cuvintul Lui, a fi de folos oamenilor şi a-şi impăca cugetul lor (Faptele Apostolilor 24, 16).
Sfintul Apostol Petru a fost pescar şi se numea Simon. Impreună cu fratele său Andrei işi ciştigau cele de lipsă pentru trai, pescuind in apele lacului Ghenizaret. Aceasta pină cind auziră glasul de chemare al Mintuitorului: “Veniţi după Mine şi vă voi face pe voi pescari de oameni”(Matei 4,19). Era intr-o dimineaţă. Trudiseră o noapte intreagă fără să prindă nici un peşte.
La indemnul lui Iisus aruncară din nou mreaja şi, spre uimirea lor, căci experienţa de pină atunci ii făcea să creadă că dimineaţa nu se poate pescui cu rod, mreaja se umplu de peşte, atit de mulţi incit abia au putut să o tragă la mal.
După această minune, ascultară de chemarea lui Iisus şi ii urmară. Au lăsat uneltele, familia, rude şi au devenit apostoli, primind o misiune nouă plină de răspundere de a vesti tainele impărăţiei lui Dumnezeu şi de a impărtăşi harul divin. De atunci cei doi fraţi au fost nedespărţiţi de Hristos şi martori ai minunilor pe care le-a făcut.
Bucuria de a fi aproape cu Iisus, a exprimat-o Sf. Apostol Petru, cind s-a aflat pe Muntele Taborului, la Schimbarea la Faţă, zicind: “Invăţătorule ce bine este să fim noi aici” (Luca 9,33).
De la Sf. Apostol Petru avem mărturisirea adevărului că Iisus este Fiul lui Dumnezeu. Aflindu-se cu ucenicii Săi in Cezareea lui Filip, Iisus le-a pus intrebarea: “Cine ziceţi voi că sunt?”. Răspunzind Simon Petru a zis: “Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16, 16).A?
In vremea Patimilor Domnului, Apostolul Petru, deşi făgăduise că nu se va despărţi de Iisus, chiar dacă toţi ceilalţi Il vor părăsi, a avut o clipă de slăbiciune, spunind că nu-L cunoaşte pe Iisus şi că nu face parte dintre ucenicii Săi. Indată, insă, s-a căit de fapta sa şi ieşind afară din curtea arhiereului, a plins cu amar. (Matei 26, 75).
Greşeala i-a fost iertată căci, după Invierea Sa, Mintuitorul s-a arătat Apostolilor şi l-a intrebat pe Petru de trei ori dacă il iubeşte. Cel ce a zis in Joia Mare de trei ori că nu-L cunoaşte, acum spune de trei ori: “Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc”, iar Iisus i-a zis: “Paşte oile Mele” (Ioan 21, 17), reaşezindu-l in misiunea de apostol.
După Inălţarea Mintuitorului la cer, plin de curaj şi de Duh Sfint, Sf. Apostol Petru a propovăduit pe Hristos in Ţara Sfintă, in cetăţile din Asia Mică, şi pină a ajuns la Roma impăraţilor păgini.
De mai multe ori a fost inchis in temniţă.
Şi-a sfirşit viaţa şi osirdia apostolică in Roma cezarilor, fiind răstignit cu capul in jos, acolo unde se inalţă astăzi magnifica bazilică San Pietro.
Sf. Apostol Pavel, inainte de convertire se chema Saul (“cel dorit”) şi era iudeu de origine din oraşul Tars, capitala provinciei Cicilia. Venind de tinăr la Ierusalim, el a studiat “legea”, adică Scriptura Vechiului Testament, in şcoala invăţatului Gamaliel, spre a deveni “rabi”. Intr-adevăr, a devenit un cunoscător şi apărător al “legii” şi tradiţiilor iudaice, aparţinind la secta fariseilor.
In anul 33 este intilnit la uciderea cu pietre a arhidiaconului Ştefan; el păzea hainele ucigaşilor, fiind cunoscut ca un prigonitor al creştinilor. In zelul lui anticreştin, a cerut invoire de la sinedriu, ca să se ducă la Damasc, spre a-i prinde pe creştini şi a-i aduce la Ierusalim, unde să fie judecaţi şi condamnaţi la moarte. Pe drum insă, a fost convertit, in chip minunat, la credinţa cea nouă. O lumină puternică l-a invăluit şi i-a luat vederea; el a căzut cu faţa la pămint, apoi a auzit un glas care i-a grăit: “Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?”.
El a zis: “Cine eşti Doamne?”. Acelaşi glas i-a răspuns: “Eu sunt Iisus pe care tu il prigoneşti”. Tremurind şi plin de groază, Saul a intrebat: “Doamne ce voieşti să fac?”. Domnul i-a zis: “Ridică-te, intră in cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci”(Faptele Apostolilor 9, 1-6). Saul s-a ridicat de la pămint, dar nu mai vedea. Insoţitorii l-au dus in Damasc, unde a primit Botezul de la preotul Anania. Din Damasc s-a dus in Arabia, unde a petrecut trei ani in post şi rugăciune, şi s-a pregătit, spre a fi cu adevărat “vas ales care să-i ducă numele inaintea neamurilor, a impăraţilor, a fiilor lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 9, 15).
Marele duşman al creştinilor devine cel mai mare apărător al lor, fariseul fanatic devine mare propovăduitor al Evangheliei pe care o vesteşte in intreg cuprinsul imperiului roman.
Sfintul Ioan Gură de Aur a spus despre el că “este fereastra prin care lumea păgină a văzut pe Hristos”.
A călătorit pe uscat şi pe mare, de multe ori aflindu-se in primejdii din partea oamenilor sau din cauza furtunilor pe apă. Niciodată nu şi-a pierdut rivna şi curajul. Cine ar putea inşira toate necazurile şi primejdiile prin care a trecut marele Apostol Pavel, cum insuşi spune: in primejdii de la fraţii iudei, de la păgini, bătut, inchis, lovit cu pietre, dar dumnezeu l-a apărat şi i-a purtat de grijă in tot locul şi in diferite chipuri.
Pe parcursul celor trei călătorii misionare a străbătut ţară după ţară, oraş după oraş in tot cuprinsul imperiului roman, de la răsărit pină la apus, vestind credinţa in Iisus Hristos. Mai la urmă a venit in cetatea Romei ca să vestească şi aici Evanghelia lui Hristos. Fiind prins şi inchis, scrie mai multe epistole credincioşilor de la bisericile pe care le-a intemeiat.
Din porunca impăratului Nero, in ziua de 29 iunie in anul 67 i s-a tăiat capul şi astfel au săvirşit călătoria pe pămint aceşti doi mari luceferi şi mărturisitori ai credinţei, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, stilpi ai Bisericii, iar duhurile lor se bucură in ceata prietenilor lui Hristos.
