Într-un crâng din judeţul Botoşani se află satul Mihai Eminescu, un cătun-fantomă dedicat memoriei poetului. Mai este locuit doar de patru oameni şi este un rezervor neştiut de poveşti şi de legende. Pitorescul sătuc a fost întemeiat pe locul unde Eminescu s-ar fi iubit la umbra copacilor cu fata unui boier din zonă, scrie Adevarul.
Şase case sunt împrăştiate prin crângul din ce în ce mai des, unite de un drumeag firav, lăsând loc, în mijlocul sătucului, unui parc în care tronează un bust al lui Mihai Eminescu – mândria locului şi centrul civic al satului. În urmă cu 150 de ani însă, satul-fantomă dedicat lui Eminescu de la Gorbăneşti era locuit de boieri, era vizitat de poeţi, în bahnele tainice, astăzi pustii, se dădeau petreceri, iar femeile de neam ales se aruncau în braţele iubiţilor. 84 de case în 1950 Oficial, satul Mihai Eminescu din comuna Gorbăneşti, judeţul Botoşani, a fost înfiinţat în anul 1950 de comuniştii care strângeau pământurile oamenilor la colectiv. La acea dată, satul era locuit de 84 de familii în tot atâtea case. Cel mai bine ştie moş Gheorghe Cojocaru (88 de ani), liderul de opinie în cătun şi o enciclopedie vie. A trăit acele momente şi îşi aminteşte clar când comuniştii i-au confiscat familiei sale toată averea şi le-au pus tuturor eticheta de chiaburi.
„Satul ăsta cu numele «Mihai Eminescu» a fost fondat de comunişti în 1950. Erau socrii mei aici, trăiau şi ei atunci. Pe vremea aceea, erau 84 de case. Comuniştii au luat pământul de la oameni şi l-au trecut la colectiv. Familia mea era de chiaburi, am pierdut totul atunci“, spune Gheoghe Cojocaru. Satul a fost numit Mihai Eminescu fiindcă Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, avea moşii în apropiere, la Durneşti, iar Eminescu se plimba în tinereţe pe locul actualului sat.
Ucis de industrializare
Numele satului a fost dat de Mihai Beniuc, cel care a fost şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România între 1962 şi 1964. Acesta a trebuit să facă demersuri la Moscova pentru ca satul să primească acest nume chiar în anul în care se împlineau 100 de ani de la naşterea lui Eminescu. În 1950, satul Mihai Eminescu avea şcoală, dispensar, punct poştal şi chiar un magazin. În doar 20 de ani, numărul familiilor a scăzut la jumătate. Industrializarea, spune moş Cojocaru, este cea care a pustiit satul.
„A venit industrializarea. Se căutau oameni să muncească în fabrici. Se ridicau cartiere de blocuri la oraş. Cartiere întregi. Erau locuri de muncă şi salarii mai bune decât aici, în agricultură. La oraş, atunci se dădea mai mult ulei şi zahăr ca la ţărani. Au plecat pe capete din sat“, explică bătrânul. Au început să apară şi alunecările de teren din cauza agriculturii şi a defrişărilor excesive.
„Alunecau casele la vale. A înghiţit pământul multe dintre ele“, spune moş Traian, un alt localnic. După 1990, a mai rămas doar un sfert din populaţia iniţială a satului, în 2010 mai erau doar şase săteni, iar acum au rămas doar cei patru. Magazinul, punctul poştal, şcoala şi dispensarul sunt doar o amintire. S-au prăbuşit şi au fost făcute una cu pământul. La fel şi majoritatea caselor. ;
Satul din crâng, regăsit după 50 de ani
În anii ’70, a avut loc marele exod din satul Mihai Eminescu. Industrializarea a desfiinţat, practic, cătunul. Cu numele schimbat, din Vârnăvoaia în Mihai Eminescu, cătunul devastat de alunecări de teren din cauza defrişărilor excesive a fost abandonat de autorităţi. Nu mai figura pe aproape nicio hartă. Doar primarii din Gorbăneşti ştiau că mai există acest sat.
Cu timpul, oamenii au plantat copaci, iar satul a fost înghiţit de vegetaţie. A devenit o oază din care nici măcar acoperişul caselor nu se mai vedea. Satul Mihai Eminescu dispăruse. Doar cei rămaşi mai ieşeau, din „jungla“ lor ca o populaţie tradiţională conservată în timp, pentru a se aproviziona. Satul a fost redescoperit în anii 2000. Jurnalista Carmen Moraru a descoperit întâmplător în arhivele Prefecturii denumirea satului şi l-a vizitat. Apoi, actorul Mihai Mălaimare a făcut o vizită în satul cu 11 locuitori în 2002, şi a încercat să-l promoveze. Mai precis, a făcut un festival în cătun numit ,,Serbarea salcâmului“.
Mai mult decât atât, şi cu demersurile susţinute ale lui moş Cojocaru s-a ridicat în 2005 bustul lui Mihai Eminescu în comună, fiind amenajat şi parcul. Minunea redescoperirii nu a ţinut mult, satul căzând aproape imediat în uitare.
Văduvii din satul lui Eminescu
Cei patru bătrâni care mai locuiesc în satul Mihai Eminescu duc o viaţă patriarhală. Au rămas singuri de ani buni şi, deşi sunt la amurg, trudesc ca în tinereţe. Gheorghe Cojocaru, „chiaburul“ satului, creşte câteva vaci, porci şi găini. Patru câini îi apără gospodăria, iar sezonier îl ajută în gospodărie la treabă un ginere.
Maria Hriţcu (77 de ani), care locuieşte ceva mai la vale, se ocupă doar cu legumicultura. Vara mai primeşte vizitel fiicelor şi ale nepoţilor. În rest,se chinuie cu apa potabilă. De fapt, acesta este şi cel mai mare neajuns din satul Mihai Eminescu. De la secetă, au secat toate fântânile, iar apa este adusă din satul vecin. „Asta este cea mai mare problemă. Nu avem apă. Am fântână la poartă, dar este secată. Trebuie să merg până în satul vecin. Mai vine o fiică, când sunt bolnavă şi îmi aduce apă. Este groaznic fără apă“, spune Maria Hriţcu. Totodată, iarna, drumurile se blochează, iar cei patru locuitori rămân prizonieri la ei în sat.
„Cât sunt încă în putere, munca face bine“
Cu toatea acestea, nu şi-ar părăsi satul niciodată. „Păi de ce să plec? Este foarte bine aici! Este linişte, aer curat şi plin de verdeaţă. La bătrâneţe, nu te deranjează nimeni şi este bine. Am stat şi la oraş când munceam, dar m-am întors aici, fiindcă tânjeam după linişte şi aer. Aici rămânem până murim“, spune moş Traian Vasilică (80 de ani), pe care l-am găsit căţărat pe acoperişul casei. „Repar acoperişul. Cine să le facă? Cât sunt în putere, munca face bine“, spune zâmbind omul. De aceeaşi părere este şi vecina lui, Adela Aionesei(72 de ani), cea mai tânără săteancă din satul Mihai Eminescu. Pentru ea, satul natal este totul. Şi astăzi îşi aduce aminte de vremurile copilăriei, când localitatea era populată şi se jucau pe imaşul pe atunci defrişat. „Aici, în satul ăsta, sunt toate amintirile mele. Era frumos tare! Erau mulţi copii. Au plecat la oraş toţi. Eu nu plec, fiindcă mie îmi place aici. Trăiesc în linişte ca într-o pădurice. Am două vaci, am găini, am cu ce mă ocupa. Nu mă plictisesc nicio clipă. Mai bine decât într-un sat plin cu oameni“, crede femeia.
Vor să ajungă şi la ei ziarele
Când îi apucă urâtul, mai ales când nu sunt vizitaţi de rude, cei patru locuitori se vizitează sau îşi dau întâlnire în parcul din mijlocul satului, lângă statuia lui Mihai Eminescu. Acolo, bărbaţii dezbat subiectele din ziar, moş Cojocaru fiind abonat de aproape 50 de ani la diferite publicaţii. „Tare bine ar fi dacă ar repara drumul până aici! Aşa s-ar mai popula satul, ar ajunge totul mai repede, inclusiv ziarul“, spune moş Cojocaru. ;
Satul boieroaicei Vârnav
Satul botezat de comunişti cu numele poetului Mihai Eminescu are o istorie ce se întinde pe câteva secole. Localnicii spun că înainte să se numească Eminescu, satul era cunoscut drept Vârnăvoaia şi era un cătun pitoresc, frecventat de boieri şi de scriitori. Era, ca şi astăzi, situat într-o oază de verdeaţă, un fel de sat în pădure cu „acoperiş“ vegetal, prin care fascicolele de lumină se strecoară ca într-o catedrală. Se numea Vârnăvoaia, fiindcă se afla pe pământurile boierilor Vârnav şi era preferatul frumoasei Catinca Vârnav. „Era foarte frumoasă şi venea călare, acum 200 de ani, pe aici prin sat, după cum spuneau bătrânii“, povesteşte Gheorghe Cojocaru.
Sosirea boierului Stamatopol
Se spune că şi Catincăi îi plăcea să se odihnească pe sub copacii din cătun şi să bea apă curată de fântână. Vârnăvoaia şi-a vândut moşiile boierului Constantin Stamatopol, cu nume grecesc, dar de origine italiană. Boierului i-a plăcut atât de mult satul, că şi-a ridicat casele chiar în Vârnăvoaia, actualul Mihai Eminescu. Moş Cojocaru spune mândru că boierul îşi avea conacul chiar în bătătura casei sale. Gospodăria a fost dărâmată însă în perioada comunistă. „Era frumoasă casa boierului. Tatăl socrului meu, care se nume Gheorghe Scutaru, era administratorul boierului şi omul lui de încredere. Avea o casă răcoroasă cu cerdac. Se mai păstrează urmele beciului şi ale poieţii, unde erau sute de găini. Era aici şi o livadă frumoasă cu alei, bine amenjate ca pentru o casă boierească“, spune moş Cojocaru.
Perii sub care Eminescu iubea boieroaicele
Satul este legat pe bună dreptate de numele lui Eminescu. Cel puţin asta susţine Gheorghe Cojocaru, omul care ştie cel mai bine istoria satului. Acesta spune că Eminescu venea în vacanţe, chiar şi când era student, măcar câte o săptămână, pe la boierul Stamatopol. Au fost şi martori, spune moş Cojocaru, adică tatăl socrului său, administratorul moşiei, Gheorghe Scutaru.
„Venea vara Eminescu aici în sat. Tatăl socrului meu ştia foarte bine, că locuia aici. Îi plăcea de una dintre fetele boierului Stamatopol. Nu mai ştiu cum se numea. Venea aici şi îl invita boierul la masă. Se plimba cu fetele pe sub copaci, stăteau de vorbă“, spune moş Cojocaru. Săteanul se laudă că perii sub care Eminescu se iubea cu fata lui Stamatopol mai trăiesc şi astăzi în grădina sa. Şi, într-adevăr, oricărui curios îi prezintă doi peri bătrâni, scorojiţi şi găunoşi, spunând cu mândrie că aceştia sunt martori ai iubirii poetului cu domnişoara Stamatopol.
Muzeul din ogradă
Boierul Constantin Stamatopol a avut două fete, Lucica şi Virginia, pe care Eminescu se pare că le-a cunoscut. Curtea lui Gheorghe Cojocaru este un adevărat muzeu în aer liber. Bătrânul prezintă cu mândrie ruinele curţii boiereşti, fostele beciuri, perii lui Eminescu, ultimele rânduri de copaci bătrâni care demarcau aleile şi fântâna veche a boierilor, unde se desfăta şi poetul cu apă rece de izvor.
Aventurile eminesciene din satul care astăzi îi poartă numele au fost curmate de plecarea bruscă a boierului Stamatopol, ajuns la faliment. Bătrânul spune că, după ani de secetă, Constantin Stamatopol nu a mai reuşit să scoată recoltă şi şi-a vândut toată moşia unui neamţ Constantin Hynek, de la care familia lui moş Cojocaru, neam de administratori moşiereşti, a cumpărat-o la împroprietărirea din 1923.
Cătunul fără viitor
În 2015, satul Mihai Eminescu pare o localitate pe cale de dispariţie. Cei patru locuitori sunt bătrâni şi nimeni nu vine să le mai ia locul. Cu toate acestea, cei patru sunt optimişti. „Eu cred că nu o să dispară satul. Viaţa la oraş este grea, sărăcia este mare în judeţ. Eu cred că dacă au pământ aici, că sunt care au moştenire, or să vină şi or să facă din nou un sat“, spune Maria Hriţcu. De aceeaşi părere este şi moş Cojocaru. „Satul nu va dispărea. Deja vin tineri să-i ajute pe ăştia bătrâni. Am auzit că sunt care-şi fac planuri să se mute. Sunt mulţi şomeri la oraş, sau vin din străinătate. Ce să facă ei fără serviciu în scumpetea aia de oraş? De bine, de rău, aici au pământ. Sate sunt împrejur, mai câştigă pe aici, pe colo. Eu cred că satul ăsta va reînvia“, spune plin de speranţă Gheorghe Cojocaru.
Sursa: adevarul.ro
