Drama bătrânilor din judeţul cu cele mai mici pensii din ţară: De la 9 ani muncesc şi acum tot săracă sunt

Botoşaniul este judeţul cu cele mai mici pensii medii din România. Şi asta fiindcă mai bine de 30% dintre pensionari au lucrat toată viaţa la CAP-urile comuniste. Deşi au trudit aproape 40 de ani la ”făurirea socialismului”, în agricultură, aceştia au pensia minim social garantată. Majoritatea abia dacă pot să-şi plătească medicamentele şi trăiesc din mila copiilor şi vecinilor, scrie ziarul Adevarul.

În judeţul Botoşani, conform statisticilor naţionale, se află oamenii care încasează cele mai mici pensii medii din România. Majoritatea lor sunt foşti muncitori agricoli la CAP-urile din perioada comunistă. Mai precis este vorba de peste 30 % din totalul pensionarilor însumând peste 20.000 de oameni.

Aceştia primesc de la stat pensia minim social garantată de 520 de lei. Din această remuneraţie lunar, majoritatea ajung la mila rudelor, copiilor şi vecinilor. Şi asta după o viaţă întreagă de muncă desfăşurată în condiţii greu de imaginat, diferită de cea prezentată în filmele de proapagandă ale ”Epocii de Aur”.
”De la 9 ani muncesc şi acum tot săracă sunt”

Botoşaniul este un judeţ eminamente agrar. Aşa a fost mereu. De altfel pământurile fertile, cele mai fertile din Moldova aşa cum spune specialiştii în agricultură, sunt prielnice pentru această activitate. De altfel din bogăţia pământului şi din agricultură s-au născut la Botoşani numeroase poveşti de succes şi averi impresionante, încă de acum 200 de ani. În comunsim s-au sădit însă cele mai multe drame, iar după 1990, nişte bătrâni gârboviţi de muncă, culeg această recoltă amară. Botoşaniul a fost judeţul care a intrat în primele valuri de colectivizare. Majoritatea celor rămaşi la ţară, au lucrat la CAP-uri. După 30 de ani de la căderea regimului comunist, ei ajuns pensionarii bătăii de joc. Tanti Maria Bezede, de exemplu, trăieşte în comuna Ungureni, judeţul Botoşani.

Îşi aduce aminte că a început să muncească la CAP, la vârsta de 11 ani. Propriu-zis ucenicia şi-a început-o la 9 ani, pe ogoarele părinţilor şi mai apoi odată cu colectivizarea pe cele ale statului. ”De la 9 ani muncesc şi acum tot săracă sunt”, îşi începe povestea tanti Maria. Apoi ne explică ce a însemnat munca la CAP.

”De la 11 ani când am început să prind mai vârtos sapa în mână ne-a luat la lucru. Că atunci nu erau tractoare care să dea cu prăşitoarea şi trebuia mână de lucru. Eu îi ajutam pe părinţi. Apoi din 1970, m-am căsătorit şi mi-am luat parcelele mele de lucrat la CAP. Şi am tot muncit până în 1990. Era foarte greu. Noi ridicam saci ca să predăm nişte păpuşoi, asta dacă ne dădeam saci, dacă nu căutam ceva în care să punem păpuşoii. Apoi încărcam şi mergeam la cântar, la magazie unde se adunau sacii. Apoi îi luam iarăşi în spate, pe scară şi îi vărsam în coşer. Sfecla o încărcam cu mâinile în remorci, că era frig, că ploua, noi eram în câmp. Aşa se muncea acolo”, spune tanti Maria.

La CAP, în satul Călugăreni a muncit şi Anica Roman, o femeie mărunţică de 80 de ani. ”Muceam cot la cot cu bărbaţii. Pe ploaie, vânt, uneori şi noaptea când trebuia să vină cineva şi trebuia să iasă producţia. Am muncit cred că în jur de 30 de ani la CAP”, spune femeia.

”Doar pentru medicamente ajunge pensia”

Majoritatea oamenilor trecuţi de 70 de ani, au peste 30 de ani de muncă la CAP. Unii chiar de mici au trebăluit alături de părinţii lor. După o viaţă de trudă, bătrâneţea este mult mai chinuitoare. Şi asta fiindcă la apusul vieţii, foştii CAP-işti primesc doar 520 de lei pe lună, pensie minim garantată. Se uită trişti la cuponul de pensie şi se gândesc de multe ori nici să nu-şi mai ridice pensia, ci să o ducă direct la farmacie poştaşul. Şi asta fiindcă pentru mulţi pensia înseamnă o plăsuţă de medicamente. Majoritatea sunt bolnavi, culmea de la munca grea de la CAP, în vânt, ploaie şi noroi.

”Pe mine munca la colectiv m-a îmbolnăvit. Am reumatism de la umezeală, de la stat jos pe pământ rece la desfăcat. Pensia mea se duce pe medicamente. Nu mai rămân cu nimic„, spune aproape înlăcrimată bătrâna din Ungureni.    Are noroc cu fiica sa, care o ţine la ea acasă toată iarna, tocmai fiindcă bătrâna nu are bani de lemne şi nici de butelie. Este ajutată în permanenţă de copii. ”Am mare noroc cu ei”, spune resemnată femeia.

Un alt bătrân, fost angajat la Cooperativa din Mănăstireni, comuna Unţeni, spune că până şi curentul îl consumă cu porţia. Are, la fel ca tanti Maria, peste 35 de ani de muncă dar o pensie cu puţin mai mare de 520 de lei. ”Îmi ajunge pentru medicamente. Trebuie să plătesc şi lumina, că am un televizor şi un frigider. Am şi neoane de alea de 40 sau de 20, că acelea nu consumă. În rest cum dă Dumnezeu“, spune moş Dumitru, din Mănăstireni.

La rândul său a fost îmbolnăvit de oase, de munca grea. Abia se mai mişcă prin curte şi speră la zile mai bune. Situaţia în care se află pensionarii care au muncit la CAP este cauzată în special de legislaţia din perioada comunistă şi încadrarea acestora la nivelul contribuţiilor sociale şi la fondul de pensii.

Sursa: Adevarul