Notarul botoșănean Lili Bobu a probat dintotdeauna disponiblități pentru universul artelor. Muzica și literatura, cu puterea lor fascinatorie, par s-o fi acaparat definitiv. Ca urmare a și fondat Asociația Culturală ”REGAL D ART ” sub egida căreia tipărește, în condiții grafice de excepție, cărți în tiraje extrem de mici, cu destinație specială. O astfel de ediție se dovedește a fi și recentul volum ”Tăceri tălmăcite-n cuvinte ” (2014), în fapt o antologie din opera poetică a academicianului Nicolae Dabija. Volumul este, ca produs editorial, de-a dreptul luxos și extravagant, în sensul nobil al cuvîntului, fiind conceput ca un binemeritat omagiu pentru marele român de dincolo de Prut. Este al doilea titlu ( dupa volumul ” Testament pentru Fuego”- Grigore Vieru ) din colecția pe care Lili Bobu a intitulat-o ” Regal de poezie”. Cartea în sine, prin originalitatea ei ca obiect de comunicare, este un superlativ al imaginației creative. Hîrtie aristocratică, magnifice reproduceri de artă ( lucrări ale apreciatului artist plastic Ion Sulea – Gorj ) și coperți înveșmîntate în catifea de un albastru sugerînd talazurile mării nocturne. Pe prima copertă, cea de prezentare, încrustate într-un dreptunghi de argint ( o lucrare inedita de metaloplastie , o premiera poligrafica) , se regăsesc stema Asociației ”REGAL D ART ” , portretul și numele poetului antologat, titlul volumului, locul și data apariției. Iar pentru că antologia contine înregistrări audio pe CD, putem asculta și glasul lui Nicolae Dabija, pe un fundal muzical cu fragmente din repertoriul maeștrilor Eugen Doga și Dumitru Fărcaș.
Antologia se compune din grupaje lirice tematice, alcătuite și titrate după criteriile subiective de lectură, convingător motivate însă, ale editoarei. Paradigmele liricului basarabean, prima, din anii începuturilor, dar și cea deja „clasică” a maturității, sînt reconfirmate pagină cu pagină de textele selecției, diverse ca factură prozodică însă avînd, totuși, un numitor comun : combustia lor interioară, incandescența și tensiunea trăirii. Între gratuitatea gesticulației lirice, specifică poeziei contemporane lui, și valorile unui misionarism civic și național impuse de tragedia istorică a Basarabiei, poetul a optat pentru dimensiunea militantă, taxînd apatia și lipsa reacției ca pe ceva profund imoral. Excedat de scopuri înalte, nici Eminescu nu agrease, în tumultul modernizărilor lirice europene, doar de dragul artei, experimentele formale ale epocii. Tot așa cum Goga, în Ardeal, solidar cu o cauză națională stringentă, prefera, în detrimentul exercițiilor de stil, vibranta cîntare a „pătimirii noastre”. Cum altfel trebuie privite cele cîteva generații de scriitori basarabeni, exponenți ai luptei pentru desprinderea de monolitul rus și pentru impunerea limbii române cu grafia sa latină ? Putea în aceste condiții fiul de țărani din Codrenii Căinarilor, martor al atîtor mari seisme sociale și politice, să privească impasibil la ce se întîmplă în jur ? Firește că nu! Problema conectării literare la formele de expresie de aiurea o lăsa în seama condeierilor ce urmau să vină. Fiindcă nu constituia, între strategiile necesare atunci, o urgență.
De altfel, o privire chiar și sumară asupra liricii lui Nicolae Dabija relevă toate argumentele posibile pentru a-l situa pe poet în modernitate. Ființa sa, traversată de melancolie și speranță, oscilează permanent între spiritul elegiac și vizionarismul copleșit de lumină. Cu adînci rădăcini în eminescianism, el alege să-și zugrăvească „peisajele sufletești” pe un portativ retoric din care n-au lipsit nicio clipă substanța și rafinamentul emoțional. Pretabile la ample declamări pe arenele publice, versurile lui Nicolae Dabija, dincolo de cursivitatea lor, ascund reliefuri afective de un incontestabil dramatism. Nu întîmplător, în pofida zgomotoasei agitații moderne, poetul pare obsedat de autismul unor contemporani și de incapacitatea cuvintelor de a destructura această muțenie universală. „Cuvîntul decît floarea e mai mut”, spune undeva autorul. Iar în altă parte, precum Blaga, doritor să păstreze nealterată „corola de minuni a lumii”, Nicolae Dabija caută „cuvîntul care sporește tăcerea”. Și iarăși nu întîmplător, însuși titlul culegerii de față, ca semn că Lili Bobu a înțeles esența acestei lirici, este ”Tăceri tălmăcite-n cuvinte”. Pentru că, sondînd în adîncimile discursului, vom descoperi valențele analitice ale autorului, vocația sa de a percepe substraturi tainice. Afirmînd că „poezia e văz” poetul explică de fapt propensiunea sa pentru discernerea realității, știința de a vedea și înfățișa nuanțe.
Într-o vreme de confruntări pentru renașterea neamului lor, poeții „nu au dreptul la eroare”, deoarece „în jurul lor se-adaugă, lin, veacul / Precum în jurul sîmburelui mărul”. Nicolae Dabija este atașat simbiotic unei spiritualități cu amprente arhaice, de sorginte rurală și stînd neîntrerupt sub auspicii etice. Configurația sa lirică, asemeni unui cerc care se închide, parcurge drumul de la tonul oracular la reflecție, la trecerea concretului prin filtre sapiențiale. E drumul dictat de forța rațiunii, cea care focalizează percepțiile, îndemnîndu-le spre abstractizare și esență. Chiar și în această ipostază a esențializărilor, dialogul său cu istoria nu încetează niciun moment. Ștefan cel Mare, Eminescu și Moldova constituie pentru poet simboluri identitare, devenind argumente și arme de maximă eficacitate în luptele sale pentru salvare națională. Încît, la capătul drumului, cu un parcurs impresionînd prin curaj și autenticitate, poetul se transformă el însuși într-un simbol, pe o hartă basarabeană mereu însîngerată de convulsii. La Nicolae Dabija funcționează din plin acest paralelism între misia istorică și măcinările existențiale ale ființei. Aspectul ontic, vizînd singurătatea și zădărnicia, adaugă o nouă dimensiune efigiei sale de liric misionar. Iată o imagine splendidă a inutilității și lipsei de sens : „îmi voi spune vorbe/| într-o zi sub dud / și-oi fi prea departe / să le mai aud”. Tonice sînt doar urmele sacralității, aureolînd spații profane și oferindu-se sensibilității noastre religioase ereditare : „Vîntul din iarbă, și stînca, și ulmii, / totul e la fel de la facerea lumii… / Pădurea din jurul satului meu – / prin ea s-a plimbat Dumnezeu”. Și în cazul său, ca la orice poet veritabil, sentimentul timpului domină cadrul senzorial, precum în Clepsidra, alt poem al excelenței clasice : „Iarba creștea sub pașii mei, / și-a mea îmi era lumea toată… / Voiam să măsor cu o iubire vecia. /Voiam să dobor secunda cu o săgeată”.
Remarcabilă în plasma acestei lirici este frecvența exprimării oximoronice, culminînd cu acele definiții din poemul Sipica : „Și mi se face cald de-atîta frig. / Și trist devin de-atîta bucurie. / Mi-aud tăcerea doar atunci cînd strig” sau „Învins fiind, mă umplu de putere, / Și, înjurînd, mă umplu de credință”. La fel în textul care dă titlul antologiei, Tăceri tălmăcite-n cuvinte : „Din cele ce n-am fac risipă. / Iar focul din vatră mă-ngheață. / Of, anul cheltuit într-o clipă, / eternitatea cheltuită-ntr-o viață”. Cadențele baladești și fiorul melopeic se regăsesc și în partiturile erotice. Iubita, ca regină și sclavă, într-o viziune tradițională, pare să consacre definitiv structura /romantică a poetului. Un univers construit din nostalgii, visare și revărsări de luminozitate solară, într-un discurs cantabil, aflat constant sub zodie melancolică. Erosul la Nicolae Dabija are forța motorului cosmic, apt de miracole : „Treceam prin acel secol mohorît / și nu simțeam nici arșița nici gerul – / mirat că am putut iubi atît, încît / deasupra ta să înflorească cerul”. Capacitatea mistică a iubirii ni se dezvăluie și în tulburătorul text intitulat Un pumn de lut, text care, spre a fi simțit cum se cuvine, ar trebui reprodus integral. În fine, Nicolae Dabija, precum se poate conchide și din lectura proaspetei antologii botoșănene, este un poet complex, pendulînd între atitudinea civică a luptătorului idealist și reveria luminoasă a ființei, prinsă iremediabil în mrejele erosului. Iar tiparul în care este chemat cuvîntul rămîne mereu circumscris clarității, impuse de rigorile esteticii clasice.
Victor Teișanu
POST SCRIPTUM
Pentru că această construcţie impunătoare nu s-ar fi putut realiza fără sprijinul, adesea caritabil, al multor colaboratori talentaţi, şi ei se adaugă cu toţii unei adevărate echipe specializate care a contribuit nu doar la editarea unei cărţi deosebite izvorâtă din calda preţuire dedicată unui poet de har, ci chiar la instituirea unui nou model de creaţie artistică: tehnoredactare şi corectură: Mirela Brehuescu şi Lucia Ştefănescu, lucrări de artă plastică: Ion Sulea Gorj, Natalia Plămădeală şi Nicolay Gutsu, lucrare de metaloplastie: S.C.Romberfil S.R.L.- director Filip Mărgărit, master şi aranjamente muzicale: Cătălin Bălăniuc şi Eugen Ipate – Teatrul ,,Mihai Eminescu” Botoşani, fundal muzical: din creaţia maeştrilor Eugen Doga şi Dumitru Fărcaş, design grafic şi layout: ,,Roland Partners”- Andrei şi Dragoş Axinte, ediţie realizată cu sprijinul şi prin amabilitatea Tipografiei „PIM”- director Maria Petrariu, „BPMMUSIC&RECORDING”- Sorin Manolescu, Primăriei Comunei Dumbrăveni, judeţul Suceava – primar Ioan Pavăl.
